Mihai Eminescu - Mărturii

 „Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei,
 Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei,
   Cel mai chemat s-aline din toţi şi cel mai teafăr
      Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul din luceafăr.”
   (Tudor Arghezi, Inscriptie pe amfora Lui)

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.[...] dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.” (Ion Luca Caragiale)

„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om.
Era o frumuseţe! O figură clasică, încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic.
Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.” (Ion Luca Caragiale)

„Poetul era un prieten ideal. Bun de inimă, îndatoritor, niciodată
răutăcios, totdeauna gata de sacrificiu pentru alții. De discutat serios nu prea discuta cu alții nici literatură, nici filozofie, nici politică, nici altceva. Se vedea simțindu-se ridicat sus peste ceilalți, la care privea liniștit și blând din înălțimea gândurilor lui. Îi asculta bucuros pe toți și când se întâmpla de spuneau vreo prostie, zâmbea binevoitor. Era o fire plină de contraste și extreme: rezervat și expansiv, izolat și plăcându-i zgomotul vieții, foarte dulce cu prietenii și neîndurat cu adversarii de idei, pe care îi ura din cea mai adâncă convingere. Cu subalternii lui se purta îndatoritor; se întâmpla că muncea el și pentru ei, de pildă traducea el în locul lui Brăneanu când îl vedea încărcat de muncă și-i lua cu sine la «câte un pelin». În redacție muncea enorm de mult; cu superiorii era demn și neîncovoiat.” (D. Roşca)

 “[…] Relaţiunile cu această societate i-au atras poetului oarecare neplăceri. Întâi de toate, stima pentru talentul său şi deplângerea sărăciei în care trăia se prefăceau la aceşti oameni odihniţi într-o nobilă, dar  jignitoare pentru Eminescu, protecţiune. D-na Mite Kremnitz, foarte simţitoare pentru soarta profesorului ei de limba română, şi pentru care acesta pare să fi avut o vagă înclinaţiune, crezu că îi poate veni în ajutor oferindu-i 200 de lei drept onorariu. Eminescu, înroşindu-se până în vârful urechilor, răspunse cu un râs nervos: "Nu mi-aş fi închipuit că o doamnă atât de inteligentă ca d-ta nu e în stare să-şi dea seama că mă jigneşte când crede că eu în vederea unui câştig material îmi dau osteneala de a o învăţa româneşte pentru ca să poată citi scrierile noastre, între altele şi pe ale mele. Drept dovadă de sinceritate nu ai să te superi pe mine dacă rump în bucăţele mici aceste hârtii." Ceea ce şi făcu sub ochii uluiţi ai sus-numitei doamne.” (G. Călinescu)

„Ştiu despre Eminescu mărturii directe care contrazic foarte multe imagini despre el. Venea elegant şi purta foarte bine, cu dezinvoltură şi prestanţă, fracul. Iată o primă negare a legendei conform căreia era tot timpul neglijent şi i se plimbau insecte suspecte pe guler. Pe urmă, dansa foarte bine vals şi era plăcut în conversaţie. Nu era un încruntat, ci un om care ştia să râdă şi să provoace râsul. Şi nu era nici veşnic sărac; altfel cum ar fi putut să-i trimită unei femei de care era îndrăgostit birje încărcate cu violete de Parma?  Cheltuieli nesăbuite, de fapt foarte... săbuite.  Asta ştiu eu despre Eminescu:  era un om fermecător, plin de spirit şi de umor. Pe urmă, era un om genial şi, ca orice geniu, probabil că era conştient de asta.  Şi se şi lăsa încurajat în a-şi asuma un statut de geniu, ceea ce l-a făcut să scrie şi lucruri mai puţin inspirate. „  (Alexandru Paleologu)

Mai mult ca poetul,
Răzvan Codrescu

Stihia lui de-a dreapta ne-a vegheat:
avea o frunte cât un prag de lume,
şi ochi stelari ca de-nceput de leat,
şi un arhanghel strajă lângă nume.

Păstor era de gânduri şi de vise,
pogorâtor din Vlahie cerească,
şi inima lui singur şi-o deschise
această una limbă românească.

Ştiind prin codri tainice poteci
şi peste creste drumurile lunii,
venea din veac şi se ducea în veci,
la cina lui de taină, cu nebunii...

Ci-n urmă, vai, crezând a-l fi-nţeles,
l-am ferecat în racla poeziei
pe cel făr` de întoarcere trimes -
pe Mihail, Luceafărul Pustiei!

„În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite... Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.
S-au făcut multe încercări, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneşte. Dacă se poate traduce o proză, o povestire, un roman, unde literatura se mărgineşte, aproape fizic, la tablouri, la personaje şi la conture, dominată de mişcarea şi succesiunea cinematică, poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia aparţine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte...
Muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină ar fi o neînchipuită îndrăzneală. Constelaţia fuge mereu, se depărtează. Cine ar putea să o ajungă?” (Tudor Arghezi)

Sfinx,
Răzvan Codrescu

Pios mi-avânt în pragul frunţii tale
firavă luntrea visului târziu
şi lunec lin pe mările astrale
spre ţărmul unde eşti de-a pururi viu.

Iertare-ţi cer, cu ce-a rămas din neam,
că nu ţi-am fost nici unii pe măsură,
că l-am ales pe Baraba şi te-am
desfăşurat din manta ta augură.

De nu ne-ai fost trimis spre înviere,
nu te purtăm cumva ca pe-un blestem?
Când limba ta e plină de putere,
se cade să te-ador sau să te tem?
Cum şezi plecat pe dâmb stelar, în zare,
tu însuţi pari un semn de întrebare...

„Eminescu a intuit de asemenea un adevăr sociologic profund: şcoala, starea învăţământului sunt un reflex al vieţii economice, sociale şi culturale a epocii. Scrisul său amar în unele articole pedagogice şi aproape în toate procesele verbale, este de data aceasta profetic: „Şcoala va fi bună când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii - oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii -  pedagogi; pe când adică va fi si şcoala -  şcoală, statul - stat şi omul -  om, precum e in toată lumea, iar nu ca la noi - adică ca la nimeni; unde găseşti în cercurile cele mai înalte oameni care trăiesc în vecinică duşmănie cu gramatica necum alte cunoştinţe sau cu dreapta judecată. Din nefericire tocmai aceasta din urmă lipseşte şi nici în şcoli franţuzeşti nu se poate învăţa, pentru că se moşteneşte de la mamă".
În fine, actual este Eminescu şi prin problema atât de controversată a predării religiei în şcoli. Articolul „Învierea”, un editorial din Timpul, aşa cum se obişnuia în preajma marii sărbători a creştinităţii, arată că Evanghelia „această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean", a avut mai mare influenţă asupra educaţiei omului, decât oricare alt sistem filosofic sau teologic, pentru că oferă un model, un prototip moral, Isus Hristos. În concepţia lui Eminescu omul nu se face mai bun prin percepte teoretice de morală, ci printr-un model, un om „ca tip de perfecţiune", după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Acesta este modelul christic. După el încearcă omul creştin a-şi modela viaţa sa proprie, combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine. Aceste consideraţii introductive sunt reactualizate pentru sublinierea raportului dintre instrucţie şi educaţie în şcoala primară, gimnazială şi liceală (raport nesocotit cu grave consecinţe în şcoala actuală) şi legat de aceasta, rolul religiei în învăţământ, expus, printr-un paralelism convingător şi clar: „Dacă vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura escesivă a minţii consistă misiunea şcoalelor - escepţie făcând de cele înalte - ci în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri vecinic renăscânde. Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor au nevoie de religie ".
Publicistica pedagogică a lui Eminescu este o componentă importantă a ziaristicii sale. Ca şi cea politică, economică sau socială ea cuprinde idei profunde care nu şi-au pierdut actualitatea şi care-i statornicesc un loc proeminent în istoria gândirii pedagogice româneşti.”



Întunericul şi poetul,
Mihai Eminescu

 Tu care treci prin lume străin şi efemer,

Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,
Poet gonit de râsuri şi îngheţat de vânt
Ce cânţi ca o stafie ieşită din mormânt,
Sfarmă-n stânca rece a ta nebuna lira,
Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră,
Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plângi
Ca valul care cântă trecutul unei stânci,
Ce veştedă, batrâna se leagana prin nori,
Când stânca e eternă şi valu-i trecător.

POETUL

Şi tu crezi, geniu negru, că fără scop şi ţintă
A lumei und-amară mă-neacă, mă framântă ?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele,
Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele ?
Voi sa ridic palatul la două dulci sorori,
La Muzica şi Drama… în dalbe sărbători
Voi să le-ngân viaţa şi-n cupa lor aurie
Să torn zi şi-ntuneric, dureri şi bucurie,
Să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă,
Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă,
Şi muzica româna chemând din munţii-n nouri,
Din stelele cazânde, din văile-n ecouri,
Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,
Chemând doina română, a inimelor plângeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stângeri.

Românu-n trecut mare, e mare-n viitor !
Şi tu vrei ca poetul să fie trecător,
Pe-a ţărei sale ţărmuri să n-aibă ce să cânte ?
Dar nu-s colori destule în lume să-nveşmânte
A munţilor Carpatici sublime idealuri,
Ce-noată-n a lui suflet cum noată-n mare valuri,
Şi-n creierii-i aleargă de gânduri vijelii,
Cum ginii se sfaramă-n ruinele pustii.