"Cand ai ingerul pe umar, nu poti fi trist"
"Imparatia Cerurilor nu-i pentru plictisiti"
Parintele profesor dr. Constantin Necula este deja un "fenomen"
in Romania. Unul dintre cei mai populari si indragiti preoti misionari
pe care i-am avut in anii de dupa comunism. Un stralucit duhovnic al
generatiei tinere. Sutele de conferinte pe care le-a sustinut in toate
orasele mari ale tarii au hipnotizat, pur si simplu, salile arhipline.
Aparitia sa in public e mereu un eveniment. Cuvantul lui a schimbat mii
de vieti. Vocatia-i e alta decat cea a preotilor cu care suntem
obisnuiti. Un parinte care "a iesit in strada", in viata de zi cu zi,
straduindu-se cu toata fiinta lui sa faca ceva, sa incerce sa schimbe,
cu adevarat, lumea. Prezent mereu
intre tineri, in scoli si licee, intre "baietii de cartier", veghind
zile si nopti in spitale la capataiul copiilor bolnavi ori al
muribunzilor, implicat intr-o multime de actiuni sociale, insufletit
mereu de credinta ca ortodoxia "e pentru oameni vii", si nu doar o
culegere rigida de dogme si interdictii batute in cuie.
"Prezent" si activ in fiece clipa, este plin de viata, orator savuros si "patimas intru Hristos", oriunde ar fi:
- la catedra de catehetica-omiletica a facultatii sibiene de teologie, purtand dialoguri inflacarate cu studentii sai;
- alaturi de Mitropolitul Ardealului, Laurentiu Streza - al carui consilier si prieten apropiat este;
-
pornind entuziast prin lumea larga, in calatorii misionare, din Chile
pana in Africa, America sau Canada, prin intreaga Europa si prin toate
locurile sfinte ale lumii.
Intr-adevar, vazandu-l eu insumi la Sibiu,
la el acasa, aflandu-ma in preajma lui aproape o zi intreaga, mi-am dat
seama ca intocmai asa este: un vesnic neobosit. Simpla lui apropiere te
tonifica, te revigoreaza. Privindu-l, nici nu-ti inchipui cum a putut
acest parinte vesel, relaxat, aparent fara absolut nici o grija, sa
realizeze atat de multe in cei doar 39 de ani pe care-i are acum. Un
erudit. 42 de carti - patruzeci si doua! - "mai multe de cati ani am
trait", dupa cum ii place sa glumeasca. Lucrari serioase de teologie,
insa purtand titluri neobisnuite pentru rigorile profesorale clasice:
"Indumnezeirea maidanului", "Provocarile strazii", "Sa ne rugam 8 zile
cu parintele Arsenie Boca", "Impreuna spre intaia spovedanie", "Iubesc,
Doamne, ajuta neiubirii mele", "De ce esti trist, popor al Invierii?".
Traduceri si studii in strainatate (franceza, italiana, germana),
nenumarate articole in prestigioase reviste romanesti si internationale,
studii serioase de specializare la Padova si Versailles, cursuri de
specializare in psihologie generala, in probleme legate de maltratatea
copiilor, dependenta de alcool si drog
(presedintele Asociatiei Crucea Albastra din Romania) si multe, multe
altele. In toate acestea e implicat activ, zi de zi, cu tot sufletul. Nu
doar cu numele ori cu vreo functie onorifica, asa cum se obisnuieste pe
la noi. Refuza sa faca lucrurile cu jumatati de masura. Daca ar face-o,
mai bine ar renunta. Si totusi, cand il vezi, ai senzatia ca mereu "are
tot timpul din lume". Sa vorbeasca pe indelete cu copiii de pe strazile
orasului, sa-i ia in brate si sa-i sarute, sa se apropie de batrani si
sa-i intrebe sincer care mai sunt necazurile lor, sa iasa la plimbari
impreuna cu sotia sa adorata, sa mearga imbracat in reverenda, impreuna
cu copiii lui, in tribune, la meciuri de handbal, fotbal sau baschet.
Pentru orice lucru firesc si marunt, parintele Necula are mereu "tot
timpul". "Caut sa rascumpar vremea pe care am primit-o in dar de la
Dumnezeu", zice uneori, cand il intrebi despre asta. L-am vazut slujind
numai o singura data, in Catedrala Mitropolitana din Sibiu, cantand cu
glas de inger, intr-o seara de iarna, dintr-un oras luminat feeric, cu
felinare galbui, la sfarsitul unei privegheri tarzii, de vecernie.
Liniste. Tacerea aceea tihnita, odihnitoare, de dinaintea ultimei
predici. Sute de oameni incremeniti inaintea lui, ca niste statui
pioase. Preotul Constantin Necula devenise, parca, alt om. Asa,
invesmantat in mantia sa albastra-argintie, parea transfigurat, coborat
din alta lume. S-a uitat cateva clipe la toti, cu luare aminte. M-a
zarit si pe mine, undeva, departe, langa usa bisericii, privindu-l
stingher si emotionat. A zambit putin, ridicandu-si ochii spre boltile
nesfarsite ale bisericii. Apoi a inceput usor, pentru noi toti, sa
vorbeasca...
(Foto: Catedrala Mitropolitana din Sibiu)
Despre miracole
"Un singur cuvant: Cred!"
-
Parinte Necula, incep dialogul cu dvs. cu o intrebare legata chiar de
directia revistei noastre: distinse fete bisericesti ne reproseaza,
adesea, ca scriem prea mult despre miracole, in paginile noastre de
spiritualitate crestina. Totusi, demersul nostru se bazeaza pe fapte.
Avem mii de marturii, scrisori cu dovezi concrete ce atesta existenta
miracolelor crestine. Ce-ar trebui sa facem ca sa ramanem pe drumul cel
bun?
-
Eu cred ca cineva trebuie sa vorbeasca si despre miracole. Caci despre
miracole ratate vorbim tot timpul. De 20 de ani, Romania traieste un
miracol ratat. Noi am fi vrut sa fim dupa 1989 - vorba lui Gheorghe
Bratianu, altadata - un miracol de tara. Nu s-a intamplat. Si de aceea
spun, revista voastra are calitatea asta, ca pastreaza miracolul in
mijlocul vietii. Poti sa vorbesti intr-o carte intreaga despre dogmatica
si omiletica ortodoxa, despre ascetica si mistica pustiei. N-are
acelasi efect. "Formula AS" are insusirea aceasta: ca le zice oamenilor:
mai, uite ca se poate! Se poate practic, de-adevaratelea!
- Se pot explica minunile?
-
Oamenii au nevoie sa creada. Eu, saptamana asta, le-am spus
credinciosilor la predica: "Uite, in loc sa va uitati televizor, la
stirile de la ora 5, veniti oleaca la vecernie, in fiecare zi, sa
explicam un singur cuvant din tot Crezul: "CRED"". Ei, si toata
saptamana asta am vorbit despre "a crede", de unde vine, ce inseamna cu
adevarat. Nici nu va dati seama ce forta are cuvantul asta: "Cred!"
Dumnezeu nu lucreaza decat cu punctele de forta duhovniceasca din om.
Deci, nu poate sa vibreze la o intalnire cu moastele Sfantului Gheorghe
un om care se duce si le pupa ca pe oasele din ciorba. Nu poate, daca nu
reuseste sa simta pana-n adancul lui ca oasele acelea sunt o prezenta a
harului divin si ca aceasta prezenta s-a facut prin nevointa unui om
care ne este de folos si la sute de ani dupa moartea lui. De asta imi
place mie vorba asta: "Mortii vii ai Bisericii". La o mie de ani dupa
moartea lor, continua sa produca energia aceasta care te revigoreaza, te
renaste... Acestea sunt moastele!
- Si, totusi, cum putem deosebi minunile adevarate de cele care nu-s?
- Nu prea stiu. Astea le cantareste Dumnezeu. Vom muri si vom vedea.
Despre manastiri
"Astupusuri peste o gura de iad"
-
Credeti ca exista locuri "mai puternice" decat altele? Mai puternice
energetic, spiritual, duhovniceste, sau cum vreti sa-i zicem...
-
Nu. "Energetic" nu. Cred doar ca exista indivizi pe care Dumnezeu ii
ingaduie sa poarte mai departe puterea Lui, in mijlocul oamenilor. De
pilda, la manastirile unde rugaciunea e foarte puternica. La Tismana, de
pilda, acolo unde eu merg foarte des, ii vezi pe oameni cum intra in
manastire obositi, epuizati. Se asaza acolo, pe piatra, sfarsiti. Si le
spun apoi calugaritelor: "Maica, nu stiu ce se-ntampla, parca m-am
revigorat aici...". Se revigoreaza pentru ca locul ala e plin de
rugaciune si de pace cereasca. Caci asa incep rugaciunile preotesti:
"Pentru pacea de sus si mantuirea sufletelor noastre, Domnului sa ne
rugam...". La manastiri n-am nici o indoiala ca pacea Domnului
salasluieste. Tocmai pentru ca rugaciunile celor care s-au nevoit acolo
de atatea veacuri au o asemenea forta. Dar ce spun manastiri... Exista
case de oameni in care intri si simti harul lui Dumnezeu. De exemplu, eu
intru mereu in casa unor oameni in varsta, pe care-i vad tot timpul cu
odaia aerisita, cu Ceaslovul pe masa, cu candela aprinsa. Si tu ai
bunica. Si eu am. Poporul roman a avut sansa bunicilor evlavioase.
S-au
dus bunicile evlavioase, ca au dat toate in telenovele. S-au imbolnavit
de telenovele, de barfulite cu vecinele, de stat la coada la nu stiu ce
supermarket. Romania e inca "codata". Are boala statului la coada. S-a
vazut acum, cu vaccinul asta. Intreaba una: "La ce stati?". "La
intepatura". "Pai atunci stam si noi...". Ei, la manastiri, cozile ar
trebui sa fie la sfintenie. Dar si la cozile alea interminabile de la
moaste, daca omul nu-si cultiva virtutile pentru intalnirea in duh cu
Sfanta Parascheva, de exemplu, ci-si cultiva papilele gustative, pentru
intalnirea cu sarmalele si vinul de dupa, n-am facut nimic. Asta nu prea
inteleg oamenii: ca manastirile nu-s spatii prin care zburda asa,
oniric, energii binefacatoare si tonice. Ele sunt spatii ale unei
batalii acerbe. Sunt "astupusuri peste cate o gura de Iad". Si e firesc
ca acolo unde-i astupat Iadul, Dumnezeu sa vina cu puterea Lui si sa
intareasca locul. Numai monahii stiu ce nevointe au, ce ispite, ce
eforturi duc... Eu niciodata nu am criticat un monah care zicea ca nu
mai poate sa stea in calugarie. E imposibil cateodata. E cumplit!
Calugaria nu e o indeletnicire in care sa stai contemplativ, cu mintea
zburdand prin vazduhuri roz. De pilda, in manastirile din Athos - acolo
aproape ca nu stii cand trece ziua. Parintii aceia... Ziua fosneste
peste ei. Noaptea e cea care e deplin folositoare acolo. Ziua aproape
ca-i "in plus", nu stii ce sa faci cu ea. Desi calugarii aceia nu dorm
toata noaptea, ziua continua sa munceasca fizic, la ascultarile lor. E o
nevointa acolo incredibila. Efectiv, "isi omoara trupurile". Si-i vezi:
transparenti! Stravezii! Calca pe cer! Sunt cativa dintre parintii de
acolo - iti vine sa-i imbratisezi tot timpul. Realmente, cand te duci la
spovedit, simti ca iti dau din dragostea lor asa... nelimitat! Fara
limita. Pur si simplu, simti cum curge peste tine dragostea lui
Dumnezeu. Prodromu, de pilda, din punctul meu de vedere, este o
adevarata "rezervatie de duh sfant". Iar parintele staret Petroniu... E
slava lui Dumnezeu ca ne-a ingaduit sa-l avem contemporan. Ar trebui sa
ne simtim fericiti c-am avut sansa sa traim in zilele lui. Poporul roman
de asemenea oameni are nevoie. Dupa intalnirea cu duhovnicii de acolo,
de trei ani de zile incoace, viata mea s-a schimbat total.
Despre duhovnici
"Dumnezeu nu te lasa fara semnale luminoase"
-
Tocmai de asta se plang multi dintre cei ce si-au gasit pacea
sufletului la manastiri. Ca generatia marilor duhovnici se cam duce, ei
mor unul dupa altul. Nu mai exista povatuitori statornici, la care sa se
duca...
- Intr-adevar, e bine sa ne luam repere batrani
intelepti, desi nu stiu daca va aparea foarte repede o generatie de
duhovnici chiar atat de valoroasa precum parintii Cleopa, Arsenie
Papacioc, Iustin Parvu etc., acesti oameni cu adevarat "bravi in Duh
Sfant". Dar cine are inima curata si are nevoie de un indrumator, nu se
poate sa nu i-l trimita Dumnezeu. Cine spune: "Vai de mine, eu am cautat
duhovnic si n-am gasit", minte. Asta inseamna ca nu l-a cautat sau ca
l-a cautat doar ca sa-i gadile orgoliile, sa-l scarpine dupa ceafa, sa-i
spuna: "Lasa, nu-i nimic, o sa fie bine...". Asta nu e cautare. Un
renumit parinte elen - Gherasim din Chefalonia - era sfatuit chiar in
vis ce trebuie sa faca. Deci, Dumnezeu iti trimite si in somn, daca
vrei, duhovnicul potrivit. Hristos nu te lasa fara orientare, fara
semnale. Ca, pana la urma, duhovnicul nu-i decat unul dintre
coordonatorii din turnul de zbor catre imparatia lui Dumnezeu. Dar
banchizele luminoase sunt tot timpul in jurul tau. Deci, realmente nu
esti lasat fara puncte cardinale. Duhovnicul trebuie sa
fie prietenul tau care te apara pe tine de propriile tale neputinte. Sa
spuna: "Asta-i bine. Asta nu-i bine...". Sigur, trebuie tandrete si
discretie si tact...
Ogorul cu ingeri
- Cum iti dai seama, ce simti in momentul in care intalnesti duhovnicul "potrivit"?
-
Nu spun vorbe mari: preotii astia trebuie sa si-i nasca poporul. De
pilda, in biografia parintelui Virgil Gheorghiu este o imagine
celebra... Virgil Gheorghiu era nascut undeva la Oglinzi, in Moldova,
fiu de preot. De mic a fost suparat ca n-are nume de sfant. O secventa
din copilaria lui este, cred, remarcabila. Baieteii din fata casei
parohiale jucau "lapte gros". El s-a imbracat sa iasa la joaca, a venit
intre ei, dar copiii i-au spus: "Tu nu!". El, intristat: "Cum? De ce nu
ma lasati sa ma joc cu voi?". Iar ei i-au zis, foarte seriosi: "Nu! Ca
noi aicea vorghim si pi ulita larga, si mai tare, si mai si injuram
olecuta... Tu nu! Pentru ca tu vei fi preotul nostru!". Asadar,
societatea isi crestea, isi alegea oamenii de mici, pe care ii respecta
ca atare.
- Credeti ca mai exista si azi acest instinct al comunitatii de a-si creste, din sanul ei, propriii preoti?
-
Cum sa nu? In unele locuri sunt sigur ca da. Eu, personal, sunt crescut
de cartierul meu. Toata deschiderea mea si toata bucuria mea de a fi
preot e luata de acolo. Si acum ii am in ochii mei pe toti vecinii care
m-au crescut, care m-au ferit, care se ascundeau de mine cand veneau
beti ori "se furisau cu vina in casele lor", care nu injurau niciodata
pe scara blocului, cand eram si eu de fata. Ii vedeam. Nici nu banuiam
atunci ca voi deveni preot. Dar era ceva ce... simteam. Uite, se puteau
certa intre ei cei mari, puteau fi conflicte intre parintii nostri. Cand
apaream eu, parca se linisteau imediat. Si era si un cartier interesant
acolo, in Brasov, cu un amestec de oameni veniti din Moldova, Oltenia,
Maramures, cu foarte multi copii maghiari sau germani... Dar se crea
cate o armonie, un respect reciproc exceptional. Asta o stiu clar: eu
sunt crescut preot, de cartierul meu.
Si daca ma intrebi, tocmai
instinctul asta al comunitatii fata de copii e atacat astazi, inca din
scoala. Eu merg in scoli foarte des, le vorbesc copiilor, ii privesc si
observ: copiilor li s-a luat bucuria. Din oameni care nu sunt bucurosi
nu poti naste preoti! Se nasc internetisti, frustrati virtuali. Mie asta
mi se pare astazi grav: arestarea bucuriei. Atunci cand ai ingerul pe
umar, nu poti fi niciodata un trist.
- Acum doi ani, revista
noastra a lansat un concurs pentru cititori, numit "Povesti cu ingeri".
Mii de oameni ne-au scris, spunandu-ne ca, intr-adevar, s-au intalnit cu
ingerii, ca i-au vazut, experiente relatate cu amanunte, aproape
incredibile. Cum comentati?
- Da, si eu imi mai zambesc
complice, cel putin cu ingerii copiilor mei. Mai ales noaptea tarziu,
cand stau la rugaciune, e un sentiment de copartasie cu ingerii copiilor
mei. Pur si simplu. Probabil ca se odihnesc si ei, cand copiii sunt
protejati tot timpul de fortele astea diafane... E un moment in care
protectia mea de tata se impleteste cu protectia ingerilor pentru copii.
Noi nu putem trai in afara acestor puteri, puteri ceresti, decat daca
ne indobitocim. Desi... si aici eu ma abtin - si caii au ingerii lor. Si
cainii. Si pasarile. Da, fara indoiala. Daca avem un inger pe-o cetate,
un inger pe-o regiune, ala grijeste de tot echilibrul poporului de
acolo. Una dintre cartile mele se numeste chiar asa: "Ogorul cu ingeri".
Este o carte cu povesti pentru copii.
- Se pot vedea acesti ingeri?
- Eu zic ca da. Cine are harul lui Dumnezeu pentru asta poate sa-i vada.
- Dumneavoastra i-ati vazut?
-
In general, despre experientele mistice e bine sa taci. Te pot atinge.
Dar daca tot ma intrebi, eu l-am cunoscut in rugaciune pe parintele
Arsenie Boca, pe care nu l-am vazut niciodata in viata terestra. Poate o
data, cand eram copil, dar nu imi amintesc prea bine. Am simtit ingerul
lui, rugandu-ma pentru el. Am simtit ingerul si rugandu-ma recent,
pentru parintele Teofil Paraianu, rugandu-ma cu lacrimi dupa moartea sa,
cu durerea pierderii unui mare si bun duhovnic.
M-a intrebat odata,
cineva, care e cel mai mare dar al Duhului Sfant? Am stat mult pe
ganduri pana sa ii raspund. Si i-am zis: cred ca bunul simt. Sa-l poti
simti pe celalalt ca e bun.
Interviu de Bogdan Lupescu, via Revista "Formula AS"
(Fotografiile autorului)
