Soseşte fericirea

  de Vasile Voiculescu

 

    

Coliba ta din vârful colinei e-o minune.
Apusul îi clădeşte un coif de paie noi,

Şi aurind tristeţea pustiilor păşune,
Prelung surpatul soare se uită înapoi.

Lucind ca o troiţă mutată-n bătătură,
Se-nalţă lin năluca fântânii cu vârtej,
Găleata aninată de lanţuri peste gură
Se leagănă în umbră ca floarea pe un vrej.

Lumina îşi dă duhul şi-ţi zace la picioare,
Prelinsă în ţărâna schimbată în chilim.
Un sânge cald de înger sclipeşte pe ponoare
Şi calci cu teamă-n iarbă ca-n fulgi de heruvim.

Iţi simti un ceas profetic şi nu poţi sta în casă,
Ci ai porni-mpreună cu soarele spre mări;
Neliniştit trecutul ca un destin te-apasă
Când, răspunzând deodată uitatelor chemări,

Suind domol poteca bătută de ispite,
Pe sub gutuii pustnici şi sub uscaţii meri,
Cu gura-mpodobită de zâmbete mâhnite
Soseşte fericirea albită de dureri.