BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

22 iulie 2012

"Bisericuţele noastre"





Recitesc, la capătul călătoriei: "Sunt încântătoare bisericuţele acestea ale Bucovinei..." şi mă cuprinde revolta. Cum, asta e impresia rezumativă, asta să fie exclamaţia finală faţă de tot ce ţi-a trecut pe dinaintea ochilor, când cercetezi întâia oară Bucovina?
Exclamaţia e a unui străin. A unui străin din Apusul catedralelor şi-al gigantescului de factură gotică. E treaba lui, la urma urmelor, dacă pierde măsura adevărată a lucrurilor şi califică pe numele lor mic făpturi mari ale trecutului românesc. Dar ne-am însuşit şi noi, ne-am însuşit până la banalizare calificarea aceasta. Şi iată în ghidurile noastre, iată în inimile noastre cuvântul gingaş, simţământul gingaş: "bisericuţele Bucovinei".
Falsificăm un trecut întreg - cu gingăşie. Închipuim o dulce continuitate între natura românească şi spiritul românesc, făcând din bisericuţele acelea nişte apariţii ale firii, parcă. Nu sunt zidurile lor simple întregiri ale naturii înconjurătoare? Nu sunt picturile lor simple armonii de culori într-o armonie mai vastă? Totul e încântător, micuţ, gingaş.
Dar nu mai vedem? Nu mai înţelegem? Te apropii de Suceviţa, cu făgăduiala diminutivului acestuia - cu adevărat fermecător - că vei întâlni un mic giuvaer; dar întâlneşti ziduri, ziduri de cetate. Treci pe sub o poartă grea, şi într-o clipă ţi se revelează, odată cu scara către cer de pe peretele nordic al bisericii, puterea Movileştilor. Căci e putere aici. E voinţă domnească. E mândrie şi sete de laudă, singura sete care a ştiut să proiecteze arta în istorie. Aşa e la Voroneţ, aşa e la Vatra Moldoviţei şi aşa e la Putna. Iar dacă minea aceasta de biserică a Humorului nu e zidită decât de logofătul Teodor Bubuiog, cu atât mai copleşitoare e impresia de putere; aşadar nu numai domnitorii erau însetaţi de măreţie, pe vremea aceea!
Ochiul nostru, stricat de gigantismul Apusului, reţine imaginea catedralelor. Dar ce rost are alăturarea catedralelor de bisericile noastre, când alta e măsura lăuntrică? Catedralele sunt ale oraşelor, sunt zid lipit de zidul oraşelor. Când, în secolul al XVIII-lea, în preluminatul secol al XVIII-lea, edilii oraşului Chartres se hotărâseră să dărâme catedrala, singura pricină care i-a împiedicat s-o facă era că dărâmăturile catedralei ar împiedica circulaţia. Dar bisericile Bucovinei n-aveau nevoie să covârşească alte clădiri. Ele stăpâneau natura.
Sunt în mijlocul naturii, şi totuşi nu sunt ale naturii. E destul ca să le priveşti ca să vezi că e vorba de artă cultă. Nicio prejudecată fals semănătoristă nu te mai poate îndemna, de astă dată, să faci apel la sufletul ţărănesc. E creaţie conştientă, meşteşug, artă în sensul propriu, în sensul mare. Ne-am lăudat prea mult - şi, mai ales, ne-au lăudat alţii - cu ce e ţărănesc în noi, ca să nu ne lăudăm odată cu neţărănescul nostru. Pictorul de aici împrumută el câteodată din credinţele populare o viziune răzleaţă, cum ar fi învoiala lui Adam cu diavolul sau vămile văzduhului; iar zugraful de la Voroneţ pune el pe zid, alături de Maica domnului, un cioban de-al nostru, cu portul lui;  - dar nu cu sufletul ţărănesc s-a înfăptuit şi nu cu el se înţelege fapta aceasta de artă românească. Expresie de putere şi expresie de sensibilitatea cultă, bisericile acestea dezvăluie o altă dimensiune a sufletului românesc.
E, poate, dimensiunea noastră uitată. Şi cât de adânc am uitat-o! Ne miniaturizăm monumentele, facem din adevăratele noastre catedrale bisericuţe răsărite ici şi colo în natură, iar când o curiozitate turistică ne-o aruncă în faţă, singura noastră emoţie este: tandreţea. Ce fermecătoare ne par! E păcat, numai, că vântul şi ploile au stricat aproape în întregime, în aceşti 400-500 de ani, picturile exterioare de pe peretele nordic. Dar ce putem noi face? Natura le-a ridicat, natura să le apere.
Şi te întorci în oraşul cu atâtea vitrine de cristal, îndărătul cărora stau cravate şi parfumuri. Te întorci în oraşul dezgustului modernist, unde sluţenia caselor noi nu e poleită decât de calitatea geamurilor mari, de cristal. Cîţiva metri pătraţi din geamurile acestea, câteva sute de metri pătraţi ar salva picturile exterioare ale bisericuţelor noastre. Dar n-am mai avut cristal şi pentru ele. Şi vă gândiţi, oare, în noiembrie, când bate vântul, cu ploaia de miazănoapte, vă gândiţi voi, aşa cum staţi îndărătul geamurilor voastre de cristal, la mesele voastre de bridge, vă gândiţi că moare câte un sfânt pe pereţii bisericuţelor din Bucovina? Dacă ar exista un Savonarola al artei, ar arunca cu pietre în geamurile voastre de cristal!
În fiecare toamnă moare câte un sfânt. Nu nu e simplă nepăsare şi nepricepere. Privim mânăstirile şi nu înţelegem că acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim şi nu creştem, nu îndrăznim. Iar sfinţii ne mor pe păreţi şi în suflete, pentru că nu îndrăznim. 


                                                                                                                     Vremea, septembrie 1943

Text de Constantin Noica, preluat din cartea "Pagini despre sufletul românesc"



Mânăstirea Suceviţa

Mânăstirea Voroneţ

Mânăstirea Putna

Mânăstirea Gura Humorului







Niciun comentariu: