BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

11 martie 2013

Scrisoare către Lucius Annaeus Seneca (Întâia înţelepciune)

(din volumul Scrisori imaginare, Octavian Paler)




"Filosofia nu stă în cuvinte, ci în fapte", spuneţi dumneavoastră într-una din scrisorile către Luciliu. Şi daţi-mi voie să fiu nedumerit. Care este atunci adevărata dumneavoastră filosofie? Ceea ce spuneţi despre fericire şi despre frumuseţe sau faptul că aţi fost maestrul lui Nero şi aţi sfârşit tăindu-vă venele? Când aţi făcut filosofie adevărată? Când i-aţi scris lui Luciliu să se socotească fericit numai dacă va putea trăi în văzul lumii? Sau când, răspunzând celor ce vă reproşau că iubeaţi prea mult puterea şi banii, le-aţi spus că nu lăudaţi viaţa pe care o duceţi, ci lăudaţi viaţa pe care aţi putea s-o duceţi? Dar nu există decât o singură viaţă, cea pe care o ducem de fapt. Iar viaţa pe care aţi dus-o de fapt e plină de contradicţii şi de semne de întrebare. Caligula v-a condamnat la moarte pentru impertinenţă. Apoi, v-a graţiat, motivând că eraţi foarte bolnav de astmă. Claudiu v-a exilat undeva în Corsica, unde aţi rămas vreo opt ani, pentru ca dintr-o dată să deveniţi învăţătorul lui Nero. Ce căuta un stoic într-un palat care începuse să miroasă a sânge? Ce căuta un om care bea numai apă, mânca puţin şi iubea cărţile într-o situaţie ce-i permitea absolut orice exces? Se pare că n-aţi abuzat de această putere, cu toate că Dio Cassius vă învinuieşte de multe, între care de camătă şi, cu Nero pe tron, eraţi aproape împărat în calitate de sfetnic. Chiar principal sfetnic, deoarece nu aveaţi decât un singur rival, pe Agrippina. În general, istoricii sunt de părere că în această calitate i-aţi dat multe sfaturi bune. Între altele, l-aţi învăţat să refuze la început senatul când i-a propus să-i ridice statui de aur. De altfel, câtă vreme s-a arătat interesat de poezie şi de muzică se părea că educaţia dumneavoastră a dat roade şi că, în sfârşit, Roma putea respira în linişte. Nimeni nu bănuia că şi această plăcere, acest interes pentru poezie şi muzică vor deveni într-o zi extrem de periculoase.
 Când Agrippina a complotat vrând să-l aducă pe tron pe Britanicus şi Nero l-a suprimat pe fiul lui Claudiu, nu se ştie ce rol aţi avut în acest omor. Întrucât aţi scris un studiu "Despre clemenţă", toţi cei care au cercetat istoria Romei au sperat că n-aţi avut nici un amestec. Dar cum zice cineva, nimeni nu ar pune mâna în foc şi nu ar ajunge să jure pe zei că lucrurile au stat aşa.
Apoi, a intervenit pasiunea lui Nero pentru ambiţioasa Poppea şi tot ce a urmat. Toate acele întâmplări crude care au tulburat Roma şi pe care nimeni nu le cunoaşte mai bine ca dumneavoastră, deoarece aţi stat în preajma lui Nero... Încercările repetate ale oamenilor lui de a o ucide pe Agrippina care se opunea divorţului de Octavia; Nero care atunci când i s-a adus trupul gol al mamei sale ucisă de oamenii săi a declarat: "Nu mi-am dat seama niciodată că am avut o mamă atât de frumoasă". Şi iarăşi istoricii ne asigură că în această crimă n-aţi avut nici un amestec şi că de vină a fost numai răul din sângele moştenitorilor lui Claudiu care îi împingea la nebunie. Dar tot ei observă că aţi rămas mai departe alături de Nero. Nu v-aţi îngrozit şi n-aţi fugit. Nu v-aţi pus problema că nu puteaţi rămâne sfetnicul unui ucigaş. Dacă aţi sperat să-l schimbaţi şi să-l îndreptaţi spre o cale mai bună, salvând astfel Roma, aţi avut repede dovezi că nu aveaţi nici un motiv să vă faceţi iluzii. Nero v-a respins sfaturile când aţi încercat să-l convingeţi că un împărat nu trebuie să participe la jocuri ca gladiator şi nici să fie cântăreţ pe scena unui teatru. Şi nu numai că n-a consimţit să vă dea ascultare, dar a poruncit, cum ştiţi, senatorilor să se întreacă cu el în probe de gimnastică şi muzicale. Nu neg, poate istoricii au dreptate când afirmă că senatorii nu meritau alt tratament. Dar aici e vorba de problema dumneavoastră, a filosofului Lucius Annaeus Seneca, o minte strălucită a imperiului şi un adept convins al stoicismului. Şi ca să fim drepţi, în vreme ce dumneavoastră aţi tăcut şi v-aţi împăcat cu capriciile împăratului, unii dintre senatori, care n-aveau nici pe departe strălucirea spiritului dumneavoastră, s-au împotrivit. Şi-au asumat riscurile, cum s-ar spune azi. Ceea ce a provocat o orgie de sânge. A urmat valul cunoscut de crime împotriva cărora, dacă ne încredem în cronici, v-aţi pierdut postul de sfetnic al împăratului nu pentru că aţi protestat împotriva crimelor lui, ci pentru că i-aţi criticat poeziile.
Fireşte, ne dăm seama că între poeziile lui Nero şi crimele lui trebuie să fie o legătură. Criticându-i poeziile înseamnă că, totodată, v-aţi ridicat împotriva crimelor lui? Mărturiile se opresc la fapte. După ce aţi scris că un om fericit este numai acela care trăieşte în văzul lumii, v-aţi retras în Campania, unde aţi încercat să obţineţi prin meditaţie o revanşă asupra greşelilor dumneavoastră de sfetnic.
Când aţi fost acuzat de a fi participat la un complot şi când trimişii lui Nero au sosit la dumneavoastră, se spune că tocmai îi scriaţi lui Luciliu o scrisoare în care îi mărturiseaţi că aţi trăit destul de mult şi aţi avut tot ceea ce aţi aşteptat; nu vă rămânea decât să aşteptaţi moartea. Şi moartea a venit. Nero v-a condamnat, după ce condamnase pe atâţia alţii. Roadele tăcerii dumneavoastră din anii când aţi stat în preajma lui au ajuns şi în singurătatea dumneavoastră. Se povesteşte că v-aţi comportat cu multă demnitate în acea ultimă împrejurare. V-aţi îmbrăţişat soţia, aţi citit o scrisoare de adio adresată romanilor, apoi v-aţi deschis venele murind după preceptele stoicismului.
După toate acestea, întrebarea rămâne aceeaşi. Dacă filosofia nu stă în cuvinte, ci în fapte, care este adevărata dumneavoastră filosofie? Cea după care aţi trăit sau cea după care aţi murit? Cea după care aţi tăcut în faţa ororilor care se abăteau asupra Romei sau remuşcările pe care le-aţi avut, probabil, în vila dumneavoastră din Campania unde v-aţi retras? Dar aţi avut oare, într-adevăr, remuşcări? Sau numai aţi regretat că n-aţi fost destul de abil până la capăt? Aţi regretat că n-aţi protestat împotriva crimelor făcute de împărat sau aţi regretat că într-un moment necugetat i-aţi criticat poeziile? Şi poate că Nero ar fi suportat mai degrabă să-i reproşaţi crimele decât să-i criticaţi poeziile. Călăii sunt câteodată ciudaţi. Ei au orgolii care ne surprind şi ne nedumeresc. Oricum, nu vom şti niciodată dacă aţi regretat ceva şi ce anume aţi regretat. Şi aceasta lasă asupra vieţii dumneavoastră una din cele mai mari taine ale antichităţii.
Cel puţin despre Nero putem spune că a fost nebun sau călău. Sau amândouă în acelaşi timp. Şi ca nebun, şi ca ucigaş a umplut Roma de sânge. Cât de cât, înţelegem ce s-a întâmplat, rămânem înlăuntrul logicii. Dar dumneavoastră? Dumneavoastră aţi fost una dintre cele mai subtile spirite ale antichităţii şi în plus unul dintre gânditorii care ne-au lăsat cele mai frumoase maxime despre fericire. Ce să credem atunci? Să ne îndoim de toţi cei care ne-au vorbit frumos despre fericire? Să-i suspectăm pe toţi cei care ne par înţelepţi? Pentru că nu-mi dau seama cum puteaţi primi veştile despre crimele săvârşite de Nero, la care într-un fel eraţi părtaş, ca sfetnic al lui, şi pe urmă mergeaţi acasă şi scriaţi că: "Nu poate fi fericit cineva care se uită numai la dânsul şi care aduce toate lucrurile spre interesul lui". Din păcate, nu putem să vă citim numai sfaturile uitănd restul, cu toate că până la urmă aţi plătit un preţ care de obicei răscumpără totul.
Desigur, n-aţi pus otravă în cupa nimănui şi n-aţi înjunghiat pe nimeni. Asupra acestui lucru nu există nici o îndoială. Dar aţi ştiut. Aţi ştiut, Lucius Annaeus Seneca! Asta e problema. Aţi ştiut şi aţi tăcut. Aţi ştiut şi aţi consimţit. Aţi ştiut şi n-aţi fugit îngrozit, copleşit de oroare. Aţi rămas mai departe sfetnicul lui Nero şi după ce Roma n-a mai avut nici o îndoială că în el trăia un monstru. Aţi rămas în preajma lui şi, prin tăcerea dumneavoastră, i-aţi aprobat crimele. N-aţi îndrăznit decât să-i criticaţi poeziile. Şi chiar dacă aţi fi făcut-o uitând, probabil, că-l jigneaţi pe Nero, fără să vă daţi seama, în punctul cel mai vulnerabil. El nu se credea, probabil, un geniu al crimei, ci un geniu al poeziei şi muzicii. În ce priveşte crima, n-avea dileme. Avea nevoie numai de sfetnici care să tacă. În schimb, când recita sau cânta avea nevoie de scenă şi de admiratori. Ceea ce s-a întâmplat cu Lucanus e mult mai semnificativ.
După cum vedeţi, istoricii au fost scrupuloşi, n-au uitat nimic. Aşa am aflat că Lucanus a făcut greşeala de a câştiga premiul la un concurs de poezie unde se prezentase şi Nero; că împăratul i-a interzis atunci să mai scrie, dar Lucanus n-a ascultat, a compus un poem despre bătălia de la Farsala, destul de mediocru se pare, pe care l-a citit prin saloanele Romei şi, până la urmă, s-a trezit trecut pe lista unui complot şi a murit deschizându-şi venele şi recitând versuri împotriva despotismului. Numai că în cazul său aceasta se întâmpla la douăzeci şi şase de ani, în vreme ce dumneavoastră v-aţi deschis venele la şaptezeci de ani.
Unii vă găsesc o scuză în faptul că aţi vrut să domoliţi, cât se putea, zelul ucigaş al lui Nero. Dar dumneavoastră, Lucius Annaeus Seneca, aţi fost un filosof. Şi nu un filosof de rând. Şi acceptând să fiţi sfetnicul lui Nero aţi acceptat ca filosofia să fie sfetnica unui ucigaş. Chiar dacă aţi vrut în felul acesta să-l temperaţi, împuţinând numărul victimelor. În loc ca Nero să condamne în numele unui călău, în numele unui nebun, el a condamnat, cât timp i-aţi fost sfetnic, şi în numele filosofiei. Şi ce rost mai are filosofia dacă ea se recunoaşte neputincioasă în faţa ucigaşilor?; dacă recunoaşte că singura ei şansă e să limiteze crimele, fără a putea ataca însăşi crima? Ce rost mai are ea dacă nu-şi poate găsi loc decât fie de partea ucigaşilor, încercând să-i tempereze, fie în singurătate, în dizgraţie aşteptând ca ucigaşii să-i poruncească ei înseşi să tragă concluziile din trădarea ei? Dacă dumneavoastră n-aţi fi fost Seneca, ci un patrician oarecare, un senator oarecare care şi-a legat destinul de Nero şi din clipa aceea nu mai avea altceva de făcut decât să meargă până la capăt cu toate riscurile, ar mai fi ceva de înţeles. Deşi, tot logica ne obligă la o altă întrebare. Oare nu e adevărat că Nero a putut să ucidă în continuare, pentru că senatorii în loc să se împotrivească îi propuneau să-i ridice statui de aur? Nu trebuie să cunoaştem prea multe amănunte din istoria Romei ca să ne dăm seama că nu era simplu să i te împotriveşti lui Nero. Dar dacă nu ne-ar mai rămâne în faţa morţii decât să-i ridicăm statui de aur, n-ar mai avea rost să ne pierdem timpul în dizertaţii despre fericire. Iar dumneavoastră aţi făcut filosofia să-i fie complice. Ceea ce nu mai îngăduie decât două explicaţii. Ori, ea recunoaşte astfel că nu o interesează faptele, ci cuvintele. Ori, recunoaşte că nu poate face nimic împotriva crimei şi trebuie să plece capul. În ambele cazuri, oamenii îşi vor spune că nu mai au nevoie de filosofie. Şi dacă şi-ar spune aşa, ar însemna că moartea dumneavoastră a reprezentat nu numai eşecul vieţii dumneavoastră, ci şi eşecul filosofiei.
Iată de ce recitesc cu tristeţe şi cu nedumerire scrisorile dumneavoastră către Luciliu. Şi caut în ele un răspuns la toate aceste întrebări pe care mi le pun. Şi nu găsesc acest răspuns. În schimb, întâlnesc mereu sfaturi foarte înţelepte despre căile de urmat pentru atingerea fericirii. Ar trebui să mă rezum la aceste sfaturi? Ceea ce mă împiedică este tot o frază a dumneavoastră: "În fiecare ceas se întâmplă lucruri care cer un sfat, şi acest sfat de la filosofie trebuie să-l ceri". Dar cum să cer unei filosofii care a stat alături de Nero, în loc să stea alături de victimele lui?  

Un comentariu:

Beloi Silviu spunea...

Interesant discurusul dvs. dar consier ca,comiteti o gresala,ce aproape toti o fac, judecati istoria cu mentalitatea de azi.
Aveti dreptate, cand spune.ti ca filozofia are obligatia sa stea langa suferinta, dar ganditi.va,oare cati a gratiat Seneca,datorita pozitiei lui... "Cine saveaza viata unui om,salveaza intreaga umanitate." Seneca,cu toate defectele lui,ramane un reper moral pentru omenire...
Cu multa stima!