Ţiganca

Pe drumul mărginit de plopi înalţi,

Desculţă, printre frunze ruginii,
Deasupra cu trei stele şi o lună,
Ţiganca-şi pierde paşii ei pustii.

I-e fusta lungă, largă şi-nflorată,

În cozile-mpletite galbeni ard,
O flacără aprinsă-n ochii negri
Trădează lumii neamul ei nomad.

Tresaltă sânii-n bluza descheiată,
Din când în când cu talpa ei micuţă
Aruncă-n aer frunzele din cale,

Şi, Doamne, zău, e-atâta de drăguţă.

Se-opreşte lângă şatra poposită
În codrul frate omului pribeag,
Obrajii-i sunt precum mărgele roşii
La gâtul ei cusute în şirag.

Ţiganii cântă şi din palme bat,
Făr-un cuvânt ţiganca printre ei
Se-nvârte-n dans şi leagănă din şolduri,
Din mijloc, braţe, fustă şi cercei.

O vezi şi ştii că patim-a cuprins-o,
Pierdută-n cântec a uitat de tot,
E una cu pământul, cu pădurea,

Cu focu-aprins de fraţii ei din cort.