Iese adesea la şosea
în mâini cu două-trei garoafe.
Era o vreme când scria.
Acum oferă autografe.
La ciudăţenii - ne-ntrecut:
iarba o prinde cu agrafe...
Scrie pe frunze autografe,
căci cărţi nici nu a prea avut.
Sau trecători opreşte mut...
"N-aveţi un toc şi o hârtie?!
Căci mi-a venit o poezie,
şi pân-acasă pot s-o uit..."
Ei îl privesc cu înţelesuri.
Şi doar copiii când îl văd
se bucură,-l descos de versuri,
şi-l bat la urmă cu omăt.
Dar zice zâmbetu-i boem,
când mugurii tresar în tei:
în lumea asta, dragii mei,
mai e nevoie de poem!
Odată copilaşii când
l-au fost înconjurat, suav-
moartea s-a pus, şi ea, în rând
ca să îşi ieie-un autograf.
Iar când ajunse-n dreptul lui
şi i-a întins, stupid, caietul:
"Rog semnătura să ţi-o pui..."-
"Să mergem!"- a-ngânat poetul.
Mai multe seri s-au perindat,
nimeni de-atunci nu l-a văzut,
dar nimeni nici nu s-a-ntrebat:
bătrânul, unde-a dispărut
Doar l-al copiilor ciorchine
le pare rău , că nu-l mai văd,
căci de atuncea n-au pe cine
să-l bată iarna cu omăt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu