Vai, zic, ce 'naltă şi ce sfântă seară!
Vai, firul ierbii cum se roagă, drept!
Şi inima-ţi cum prinde să mă doară,
de parcă s-ar afla la mine-n piept.
Şi vai, mai zic, atâta depărtare
se-aşterne între mine, cel de azi
şi cel ce căuta, mai ieri, îmi pare,
să dezlipească cerul prins de brazi.
Se sălciază apa-ntr-o fântână,
pacea atârnă de-un cuvânt pripit
şi steaua tot mai grea e de ţărână-
şi mi-e ruşine că sunt fericit.
De ce atâta te iubesc, de ce
tu, cea mai dragă, ai am fi iubită,
în lumea sta când încă mai e
atâta dragoste ne-mpărtăşită?
Vai, iarba se retrage în sămânţă,
poemul se retrage în cuvânt.
Când fericirea mi-i ca o căinţă,
c-a mea e lumea, că iubesc, că sunt.
De nu te-aş fi iubit aşa fierbinte
din clipa sfântă-n care ne văzum-
m-aş fi retras prea poate,-ntre cuvinte
să mă îmbăt cu vechiul lor parfum.
Cum prinţi se retrăgeau la monastire
şi, tunşi monahi, sub ceruri fumegate-
notau, în nopţi, pe margini de psăltire
poeme de iubire, împăgânate.
Vai, surdă-i fraza şi-i cuvântul mut-
şi-mi pare că aceasta-i poezia_
o pasăre captivă ce-a crescut
încât n-o mai încape colivia.
Izvoarele se-mpuţinează-n lume,
cuvintele abia pot încheia o pace;
pe bolţi ghilite vântul mână spume
şi ca o bubă liniştea se coace.
Trec, vai, pe sub salcâmii daţi în floare,
de dânşii şi de stele sunt iubit,
şi de o fată cu gura de sare-
şi mi-i ruşine că sunt fericit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu