BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

22 noiembrie 2008

...cum să nu ne legăm pătimaş de oameni, de viaţă!?...












"Nu te lega de nimic, căci de ceea ce te legi vrei să păstrezi, iar de păstrat, nu poţi păstra!"; este un citat din cartea TREI CAMARAZI, de Erich Maria Remarque.
Ce putem face atunci când, trăindu-ne viaţa, ne obişnuim cu anumite trăiri şi cu tot ceea ce ne înconjoară şi toate, în cele din urmă, rămân amintire? Ne legăm sufleteşte de oameni, de locuri, de lucruri. Poate ne stă în obicei ca dimineaţa să privim pe geam şi să ne salute bucuros copacul de la fereastră. Şi intr-o zi, din cine ştie ce motive, nu mai este. Şi parcă ceva, adânc şi dureros, tresare în noi. Poate chiar nu l-am băgat în seamă niciodată şi abia acum observăm că el făcea parte din nimicurile existenţei noastre şi nu ne este totuna că, iată, a plecat aşa, fără să ne spună nimic, dus de cine ştie ce mână rea, care, uite, habar nu are că a aprins intr-o inimă o părere de rău. Era vorba de un copac. Şi doar ipotetic. Dar ce ne facem atunci când cu adevărat trebuie să ne luăm rămas bun de la locuri în care am lăsat o parte din viaţa noastră, de la oameni care au însemnat mult pentru noi? "Să te întâlneşti ca să te desparţi, asta-i viaţa, să te desparţi ca să te întâlneşti, ăsta-i cântecul speranţei!", citeam în Torente. Adevărat! Şi totuşi, există şi un timp al despărţirii definitive în această viaţă. Ce anume ne dă puterea de a le suporta pe toate? De unde îşi ia omul curajul de a merge înainte, ştiind că mâine se va mai întâlni cu astfel de clipe, în care simte că nu mai poate răbda, ajungând să-şi spună: " Dacă nu mor acum, nu mai mor niciodată!" De durere.

Dacă ne aşezăm aşa, ca bătrânii frumoşi, să analizăm, calm şi obiectiv, prin căte trece omul în viaţă, ne vom da seama că mai nimic nu este pentru totdeauna, deşi poate ca anumite întâmplări, la care uneori nici nu ne aşteptăm, care ne aduc în cale ceva sau pe cineva, ne-am dori să nu aibă termen limită al duratei în care vor sta în preajma noastră. Iar dacă o relaţie de rudenie, prietenie, iubire, se sfârşeşte, după un timp, cine e de vină? Şi dacă, iată, trebuie să plecăm în alt loc, în altă ţară, departe de cei pe care-i iubim, cui să reproşăm aceasta? Şi ce e mai greu, să ai de ales sau să nu existe nici o altă cale decât cea care se aşterne înainte, necunoscută, implacabilă, pe care nu ai vrea nici în ruptul capului să păşeşti?
Prea multe intrebări, nu? Pe cei care sunt deja sătui de aventura vieţii, mi-i imaginez surâzând ironic în timp ce citesc cele înşirate aici şi, blazaţi, poate vor gândi:" Eh, ce să tot batem câmpii, viaţa e viaţă, o trăim cum putem şi ajungem la capăt. Ce rost are atâta filosofie, ce să tot despici firul în patru? Doar tot în zadar este, viaţa nu te întreabă cum ţi-ar plăcea să traieşti. Pe unii îi paşte norocul, pe alţii... Dumnezeu cu mila...!"
Ştiu eu?
Pe mulţi i-am auzit spunând acestea, dar , privindu-i, m-am gândit că au îmbătrânit degeaba, in ochii lor nu poţi citi nimic, se uită la tine cu o expresie goală, nici bucurie, nici împăcare, nici răzvrătire, nimic. O banală resemnare, ai putea jura că astfel de oameni se aşază în barca vieţii, dar nu pun niciodată mâna pe vâsle, se lasă în voia curentului, unde i-o duce, i-o duce, dar din când în când îşi permit să izbucnescă:" Ce rost are! Mi-e totuna! Viaţa asta nenorocită!"
Însă viaţa asta are de dăruit, celor care o trăiesc cu toată fiinţa lor, şi multă frumuseţe!
Spuneam că suntem adeseori nevoiţi să părăsim pe cineva ori să fim părăsiţi de cineva. Dar şi părăsirea poate fi de mai multe feluri. Una temporară, care nu presupune ruperea definitivă a unei relaţii sau una din care plecăm cu gândul de a nu mai privi înapoi. Când luăm noi hotărârea, fiindcă o dorim, trecem mai uşor peste moment, dacă această despărţire a fost provocată de voinţa noastră, dacă însă este provocată de celălalt, printr-un comportament care ne afectează negativ, deşi am vrea să dureze, nu mai este atât de simplu să o accceptăm. Dar cel mai greu ne este atunci când cel drag ne trădează aşteptările, fie el părinte, frate, prieten ori iubit.
Poţi renunţa la un părinte, oricum ar fi el? Să închizi aşa... uşa în urma ta...pentru totdeauna...Să nu vrei să mai ştii nimic de el? Ori ca părinte la un copil? Aici lucrurile sunt mai complicate. Cel puţin aşa par...Veţi spune poate că depinde şi de părinte şi de copil, cum or fi fiind fiecare. Poate că sunt de evitat convieţuirile în comun alături de oameni lângă care viaţa devine un calvar. Oricum, există indivizi ce întorc spatele din egoism, neiubire, nepăsare...
Dar eu vreu să povestim despre situaţii în care suntem nevoiţi să trecem prin durerea clipei în care pleacă de lângă noi, aparent fără motiv, cel de care ne-am legat sufletul. Cum facem faţă? Unde evadăm? De ce ne agăţăm? Se spune că timpul le rezolvă pe toate, dar până trece timpul, noi avem de suportat tăişul durerii. Până când se va aşterne uitarea, nu ne suspendăm inima nicăieri. Dimpotrivă...suntem chiar mai sensibili şi le simţim pe toate mai acut. Ce-ar trebui să facem pentru a nu alege metode care ne distrug? Firea omenească e slabă şi alunecăm în prăpăstii care nu ne uşurează povara. Căci nu ne poate salva băutura, cu toată uitarea temporară pe care o induce, nici drogurile, nici nopţile pierdute, intr-un fel sau altul, prin cine ştie ce coclauri, nici relaţiile dubioase cu persoane străine de nevoile noastre...Şi-atunci, unde să căutăm alinare? Pe umărul cui, lângă cine, încotro s-o apucăm? Spre ce ne îndreptăm, puşi faţă în faţă cu o pierdere, fie ea de orice natură?
"A şti să pierzi e o adevărată artă!", zicea cineva. Dar cine îţi oferă diplomă de artist în acest domeniu? Sigur că trecând prin încercări de acest fel, se verifică limitele omului, dar nu e nicidecum o distracţie.
Spre cine se întoarce primul nostru gând într-un moment în care cerul se prăbuşeşte peste noi? Şi dacă tot cade cerul pe noi, n-ar fi cumva potrivit să privim chiar spre el? Să-l privim drept în faţă? Să aruncăm în el pumnii întrebărilor noastre care ne frământă, la care nu avem răspuns şi nici nu înţelegem de ce am fost aleşi să suferim ce suferim...Cum să ne dezlegăm frumos de orice trăiri minunate de ieri, fără să ne încărcăm cu ură, cu dorinţă de răzbunare, cu resentimente faţă de cei care le-ar merita, aşa cum înghionteşte primul gînd pe care îl simte omul crescând în mintea lui, după durerea provocată de alţii.
Iată ce sfat ne dă părintele Teofil Părăian în cartea "Gânduri bune pentru gânduri bune", folosindu-se şi sfinţia-sa de cuvântul sf. Isidor Pelusiotul, care zice că: " răul să-l scrii pe apă, să nu-l ai în vedere. Dacă încearcă cineva să scrie pe apă, vede că nu rămâne nici-o urmă, oricât ar scrie, se astupă imediat linia pe care o faci. Răul să-l scrii pe apă, să nu-l ai în vedere, să-l treci cu vederea. Şi sunt oameni, care neavând dragoste, sunt pomenitori de rău, sunt chinuiţi de pomenirea răului, de faptul că nu pot uita, nu pot uita un rău care le-a fost făcut de cineva. Ar trebui să avem în vedere credinţa lucrătoare în iubire, pentru a duce cu toţii o viaţă superioară, o viaţă liniştită, o viaţă plină de bunătate, pentru că unde-i iubire, e fericire, dar trebuie ca iubirea să fie mântuită, să fie salvată, să fie curăţită, să fie purificată. Nu e mai fericit omul ca atunci când iubeşte şi când se ştie iubit. Iubirea însă să ne-o dirijăm cu credinţa. Dacă simţim cumva nişte carenţe în sufletul nostru în ce priveşte credinţa şi iubirea, să cerem ajutorul cel de la Dumnezeu, conştienţi fiind că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi că numai Dumnezeu poate să împlinească ceea ce noi, cu puterile omeneşti, nu putem împlini."
Iată că dacă ne apucăm să descoasem cuvintele părintelui Teofil, vom înţelege că noi, cei care ne declarăm credincioşi, ar trebui să nu luăm deloc în seamă un rău, orideunde ar veni el spre noi, ci îmcărcându-ne cu iubire, să răspundem cu iubire, cu iertare, fiindu-ne mai degrabă milă de nedesăvârşirea celor care au îndreptat spre noi neputinţa lor în a iubi. Altfel, nu vom fi deloc mai presus de aceia, dacă le vom răspunde cu aceeaşi monedă.
Părintele Teofil iubeşte mult tinerii şi spune că la tinereţe oamenii sunt mai capabili de iubire decât la bătrâneţe, sunt mai proprii pentru iubire.
Aş vrea ca, ajungând aici, să relatez două amintiri despre tineri.
Prima întâmplare s-a petrecut cândva pe malul Begăi, în Timişoara. Este un loc iubit de toţi tinerii, indiferent de anotimp, de-alungul lui întâlneşti grupuri-grupuri sau perechi ce ţin companie râului. Eu însămi iubesc Timişoara în special pentru frumuseţea de pe malul Begăi sau Begheiului, cum îi spun timişorenii pe limba lor.
Era într-o primăvară, când omul simte nevoia să ia în braţe natura şi să se lase îmbrăţişat de ea. Eu şi o verişoară ne-am aşezat exact pe bordura canalului, cât mai aproape de verdele undelor, lângă sălciile plângătoare. Şi-au simţit nevoia să se aşeze lângă noi doi adolescenţi cu o chitară. Aveau plete, semn că erau rockeri, cum de altfel s-au şi prezentat. Din vorbă în vorbă s-au oferit să ne cânte la chitară. Au interpretat câteva acorduri dintr-o melodie a celor de la Mettalica şi apoi, brusc, şi-au adus aminte de Puştoaica lui Ovidiu Haidu. Au început să o fredoneze. Mai târziu, ne-au mărturisit faptul că ei scriu poezii. "Şi despre ce anume vorbiţi voi în poeziile voastre?", i-am întrebat noi. "Despre dragoste...", au răspuns ei scurt. Iar unul dintre ei a continuat, după câteva clipe în care a stat pe gânduri, privind lung în apă:"Scriem despre cum e să fii îndrăgostit de o fată şi ea să nu ştie, iar tu să nu-i poţi spune de teamă că nu vei fi crezut. Şi-atunci , strigi aşa, în neant, nimănui, TE IUBEEEEESC!"
Şi ca şi când s-ar fi ruşinat de acea mărturisire, s-au ridicat, au plecat şi nu i-am mai întâlnit niciodată. Însă am păstrat, ca dar de la ei, această frumoasă amintire, în care eu îi las, adeseori, să ridice un colţ al tainelor pe care le poartă un suflet de adolescent.
Altădată, la un film fiind, pe rândul din faţa mea se afla tot un grup de adolescenţi. Unul dintre ei era tare agitat, nu-şi găsea nicidecum locul. Îi tot povestea ceva celui de lângă el. Cum filmul nu începuse încă, se putea vorbi tare şi, vrând nevrând, auzeau şi cei din preajmă cele pe care şi le spuneau. Am remarcat că repetau des un nume: Laura. La un moment dat, o fată de vârsta lor a venit lângă cel fără astâmpăr. Era frumoasă, roşea mereu. Am auzit cum a întrebat-o dacă îi dă voie s-o sărute pe obraz. Fata i-a îngăduit, a roşit toată şi-a fugit val-vârtej. Băiatul s-a întors spre cel de lângă el, fericit cum rar am văzut pe cineva, şi repeta intruna:" Mi-a dat voie s-o sărut! Înţelegi, mi-a dat voie s-o sărut pe obraz! Mă, tu ai auzit, mă!"
Nu ştiu cât îl preocupa pe vecinul de scaun bucuria lui, dar eu, una, am aflat, aşa, fără să vreau, că şi băieţii au aceleaşi manifestări ca şi fetele, atunci când se cred neobservaţi.
Aşa-i la tinereţe! De-am putea să ne dăm voie să rămânem la fel mereu, până la adânci bătrâneţi, însă omul, cu timpul, devine convins că trebuie să se lase schimbat de viaţă. "Viaţa te schimbă!", zic toţi. Eu mă întreb, dacă tot ne schimbă, de ce nu ne face mai buni, mai veseli, mai încrezători, mai iubitori? Cine anume ne obligă să-i dăm voie vieţii să ne schimbe, să ne manipuleze, ca pe nişte biete marionete?
Dar, întorcandu-ne la întrebările de început, am să amintesc o părere a părintelui Arsenie Boca:" ...răutatea, fie a celui care o face, fie a celui care răspunde la ea cu răutate, este un rod al mândriei. Mândria şi toţi puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de făţărnicii, de răcire a dragostei şi a umplerii sufletului de răutate. Ce e de făcut? În momente de limpezime de minte, că sunt, să ne dăm seama că la mijloc e o patimă, un duh rău, care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă, ca să ne scoată afară din ascultarea lui Hristos. Să ne dăm seama că mai avem în noi ceva neatins de logica aceasta: conştiinţa. Deci să ascultăm conştiinţa şi nu dreptatea noastră, să căutăm, că mai este cineva care ne-ar mai putea ajuta să ajungem la linişte. Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat, căci inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Aşa începe smerita cugetare care normalizează mintea. Aceasta nu e o virtute a firii, ci e izvorul smereniei, e Harul lui Hristos. Nu de la oameni, nici din cărţi, nici de la îngeri, ci de la El să învăţăm că este blând şi smerit cu inima şi vom afla odihnă sufletelor noastre.
Suntem în furtună cu sufletul numai atâta vreme cât trăim la suprafaţă, la expresia cea mai dinafară a vieţii duhovniceşti. Când însă ne mai adâncim sufletele şi acolo unde ne aşteaptă Hristos, la orice taină a Bisericii, primim cuvântul Lui care împrăştie furtuna. El este izvorul smereniei care reechilibrează sufletul de bântuielile mândriei. De la această experienţă începem să iubim crucea lui Hristos şi crucea noastră. "
Aşadar, ne va fi uşor să trecem peste dureri şi suferinţe îmbrăcându-ne în bunătate, iubire creştinească, iertare, încercând să purtăm ceea ce nu putem evita cu suflet mare, liniştit, cu credinţa că tot ce ne e dat să primim fără voia noastră putem să transformăm în bine, apelând la ajutorul Celui de Sus, iar minunile există şi au fost lăsate pentru noi. Şi ce minune poate fi mai mare decât aceea de a iubi, să iubim oricând, pe oricine, asemeni lui Dumnezeu, "a cărui dragoste, spune părintele Savatie Baştovoi, adesea ne sminteşte şi ne surprindem la gândul că nu e drept ca Dumnezeu să iubească fără măsură şi fără socoteală, chiar aşa, pe oricine, călcând orice bună rânduială şi orice închipuire a noastră despre dragoste."( citat din cartea parintelui Savatie, "Dragostea care ne sminteşte")
Aşa am fost meniţi să iubim şi noi. Câţi reuşim aceasta? Dar cel puţin îl putem ierta pe cel care ne-a greşit, dacă se întoarce şi ne spune că-i pare rău şi are puterea de a rosti: "Iartă-mă!"? Doar şi noi vom fi greşind şi am avut ori vom avea nevoie de iertarea celuilalt şi a lui Dumnezeu.
"Nu te lega de nimic, căci de ceea ce te legi vrei să păstrezi, iar de păstrat, nu poţi păstra." De aici am pornit. Pe scurt, suntem îndemnaţi să trăim detaşaţi de toate, într-un fel sau altul liberi, primindu-le pe toate cu bunăvoinţă. Putem? Probabil că da! Avem la dispoziţie o viaţă întreagă spre a învăţa această lecţie. Frumos ar fi s-o mai putem lua încă o dată de la capăt, având experienţa atâtor ani. Mulţi zic:" Ei, de-aş fi de 25 de ani, cu mintea de la 40..." Tare sunt curioasă dacă am alege să trăim altfel sau am alege să facem aceleaşi greşeli. Desigur, unii gândesc că ar încerca să nu rateze anumite ocazii în care s-ar fi putut distra mai copios. Treaba lor!
Discuţia rămâne deschisă...De comentat e uşor, practica ne omoară...
Dar, orice-ar fi, este necesar sa nu uităm nici o clipă că, fără Hristos, noi singuri nu putem face nimic...


ANII TREC CA NORII
de Traian DORZ
Anii trec ca norii, perii-ncărunţesc,
vremurile-s altfel, totul e-n schimbare,
zilnic se preface tot ce-i pământesc,
numai Adevărul este-acelaşi soare.\
Iarba se usucă, frunza cade iar,
apa-şi face vaduri, altele intruna,
peste toate-n lume plânge-un " în zadar",
numai în iubire cânt-un "totdeauna".
Vara arzi în soare, iarna arzi în ger,
ce te-ncântă astăzi, mâine ţi-e povară,
toate apasă duhul, toate-l strâng ca-n fier,
numai conştiinţa sfântă e uşoară.
Toţi sunt ca şi tine: slabi şi schimbători,
cei aproape astăzi ţi-s departe mâine,
oamenii, ca anii-s aburi trecători,-
numai Domnul, singur, neschimbat rămâne.
Nu-ţi lega de nimeni inima acum,
ca să nu ţi-o smulgă ruperea ce vine!
Leagă-ţi-o de Domnul, lumea-i vis şi fum,
Singur El rămâne veşnic lângă tine!

Niciun comentariu: