BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

13 noiembrie 2008

Tristă e viaţa de mort, de Miron Radu PARASCHIVESCU

Cu ţărâna stau în gură
Şi cu viermii mă tot cert
Că nu poci să ies din groapă
Să te bat şi să te iert...
(Cântic lăutăresc)



Spuie altul cât o vrea
Că-i mai bine mort pe lume,
Eu o ţiu mereu pe-a mea:
Că n-am gust de-ngropăciune!
Dacă-i vorba după mine,
Eu morţiş mereu voi ţine
Şi mereu la fel voi spune,
Chiar când traiul nu-mi convine:
Decât mort tot viu mai bine.

Ce e drept, când mori sărac,
Şi de n-ai un sfanţ la tine,
Cei din preajmă scaldă-ţi fac
Şi de jeg te spală bine.
Da' nici mort scăldat nu-i treabă:
De pe stârv, precum ştim toţi,
Şi păduchii fug degrabă,
Că nu-şi fac din el ospăţ.

Însă eu şi dacă ştiu
că-n cearceaf n-o să mă-nfăţ,
Tot prefer soios, dar viu,
Nu lăuat şi în sicriu!

Cât trăieşti, poţi să n-ai straie,
Dar când mori nu'ş cum se face
( Chiar de n-ai avut lăscaie)
S-o găsi cin' să te-mbrace
Cu cămaşă, pantalon,
Guler ştaif şi papion,
Ca să poci dormi în pace.
Da' eu spun: şi rupt în coate
Însă viu, pe cât se poate!

Nu găsesc că-i vreo scofală,
Să fii mort şi-n strai bogat,
Nici nu cred că e vreo fală
Să fii stârv şi pomădat,
Că decât aşa găteală
Viu prefer-şi-n pielea goală,
Cum pe lume am venit,
Nu să plec din ea-nţolit!

Alţii au la-nmormântare
Câte-un praznic serios
Cu prescure şi mâncare,
Cu pilaf şi crap cu sos;
Şi mai au pe lângă ei
Damigene, două-trei,
Ca să-şi toarne în pahare
Din vinaţul sângeriu.
Mă gândesc ce rău mi-ar pare
Chiar atunci să nu mai fiu!..
Ei să tragă rânduri-rânduri
Şi io-n pardesiu de scânduri...

De mă-ntrebi pe mine-anume
Tot ce cred, tot ce-mi doresc
Şi mai sper într-astă lume,

D-apăi vreau să chefuiesc
Colea-n lege, de se poate,
Cu cei ce-mi ciocnesc la moarte
Şi-n sughiţuri mai şoptesc:
"Iartă-l, Doamne, de păcate!"
Că de-o fi şi-o fi să mor,
Cel puţin atât să ştiu:
Că-s şi eu la masa lor,
Nu ei, chef - iar eu, sicriu!

D-apăi muzici şi fanfare,
Toba, goarna, contrabasul,
Cănd eşti mort, ce rost mai are
Că tu, neam, nu le-auzi glasul?!
Eu, pe ele, drept vă spui,
Aş juca o sârbă-ntâi,
Altfel, geaba parastasul!
Şi pe urmă, tras de-o gloabă,
Să mă ducă toţi la groapă,
Că nici tobe, nici ţambale
Nu mă-ntorc dintr-astă cale!

Numai una, v-o spui drept,
Mi-ar plăcea s-o ştiu plângând
Când, cu mâinile pe piept,
Stau închis şi nu cuvânt:
Pe gagica mea a dulce
Că ea ştie când m-or duce,
Cine mă bagă-n pământ
Părpălindu-mă pe jar,
Pe când ea n-avea habar.
Si-atuncea întins în dric
Să m-aleg şi eu, măcar,
Cu un strop oricât de mic
Din privirea-i de cleştar;
Şi-aşa mort, privind la ea,
I-aş zâmbi din racla mea.

Deşi, fraţilor, mă tem
Că şi mort, de-o văz că plânge,
Ca scăpat dintr-un blestem
Aş sări din cinci coşciuge
Buzna dând de sub capac
Ca s-o mângâi şi s-o-mpac
Văzând lacrima că-i curge,
Fiindcă mândrii-i ochişori
Nu te lasă nici să mori!

Că de-o fi de tot s-o pierd,
Nici s-o bat, nici s-o dezmierd
De la altul când îmi vine,
Vă spui drept nu prea-mi convine.
Şi-apoi ce mare scofală:
Când mă pupă şi mă-nşeală
Eu să stau răpus de boală!?
De-aia strig în gura mare:
Poat' să spuie cât o vrea
Filosoful nu ştiu care
Cum că viaţa nu-i grozavă,
Eu o ţiu mereu pe-a mea
Că de moarte, nici o grabă!

Niciun comentariu: