Anii stinşi prind iarăşi să se-nchine
Şi foşnesc ca romaniţa, mult.
Azi mi-am amintit de acel câine
Ce mi-a fost prieten, de demult.
Tinereţea mea e azi cuvinte,
S-a uscat ca paltinul golaş.
Dar de-o fată-n alb mi-aduc aminte,
Pentru ea-mi fu câinele poştaş.
Nu oricine poate să se-nşele;
Fata ceea cântec îmi părea,
Pentru c-ale mele scrisorele
De la zgardă nu le desprindea.
Niciodată n-a citit vreuna,
Scrisul meu rămasu-i-a străin,
Dar visa la nu ştiu ce întruna
Lângă iazul galben, sub mălin.
Sufeream...doream răspuns anume...
N-am primit...plecai ...şi iat-apar
După ani...poet cu mult renume
Şi-s la casa părintească iar.
Acel câine-i mort de-o veşnicie,
Dar în locu-i, sprinten şi zglobiu,
Cu lătrat smintit de bucurie
Iese-n cale-mi tânărul lui fiu.
Măiculiţă! Câtă-asemănare!
Creşte-n suflet dureros ecou.
Că sunt iarăşi tânăr mi se pare
Şi bilete mai c-aş scri din nou.
Dus ascult cum cântă amintirea.
Nu lătra, nu mai lătra zorit!
Vrei tu, câine, să-ţi sărut privirea,
Pentr-un mai , în inimă trezit.
S-o sărut , să te cuprind îndată
Ca pe-un frate, singur nu ştiu cum...
Da, iubeam o fată-n alb, odată,
Dar iubesc pe una-n roş, acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu