BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

1 februarie 2009

Vital şi alte sofisme (Denis de Rougemont, Partea diavolului)




"Tot răul vine de la faptul că vrei să scapi, să evadezi, pentru a nu te mărturisi răspunzător, fie că alergi să te ascunzi printre arbori, cu speranţa prostească în sinea ta că Dumnezeu ne va uita acolo, fie că urci în nori sau că, invers, te înfunzi în stupiditatea bestială.
Fie că va da fuga să se piardă în mase sau în imensitate, fie că va crede în ştiinţă sau va invoca misteriosul, omul de azi arată o constantă şi masochistă propensiune în a se voi iresponsabil. Totul îi este un alibi, totul e bun pentru a dovedi că el nici n-a fost de faţă, că nu e el acela, că el nu poate face nimic. Ştiinţa lui îi spune: tu erai determinat, nu e vina ta; şi pasiunea lui îi spune: era vital, nu există vinovăţie.
Acei dintre contemporanii mei care şi-l reprezintă pe om ca pe un complex de glande endocrine, enzime şi vitamine au din ce în ce mai multă dificultate să conceapă că judecata morală mai are vreun sens şi că persoana există ca un tot, deopotrivă autonom şi responsabil. Răul sau "păcatul" nu mai sunt din punctul lor de vedere decât efectele unei tulburări temporare sau cronice în regimul secreţiilor interne. Au citit asta pe undeva. De fiecare dată când descoperim un nou mecanism al vieţii, că şi devenim obsedaţi de ideea că "asta explică totul". Ciudată nevroză a omului modern! Ce e mai prostesc decât să crezi că explici conduita şi deciziile morale ale unui tot prin descrierea funcţionării unora din părţile lui, totdeauna ultimele analizate? Cine îţi dovedeşte că glandele te determină pe tine în mai mare măsură decât le influenţezi tu pe ele? Omul acesta are un caracter rău; puteţi spune că ficatul lui bolnav e cel care-l face să fie rău, dar ştii la fel de bine că şi o mare furie deranjează ficatul. Cine a început? Cine e răspunzător de această decizie rea? Omul sau ficatul lui? Suntem cu mult prea interesaţi să negăm păcatul personal pentru a acorda ipotezei materialiste dreptul de a-ţi spune că e obiectivă.
Văd aici prea uşor bobârnacul diavolului.
Sigur, nu acuz ştiinţa - nimic nu e mai diabolic decât o observaţie justă -, ci doar sofismele care îndreptăţesc o asemenea acuzaţie. Diavolul e cel care mă interesează, şi pretextele pe care ni le serveşte el pentru a justifica demisiile noastre morale. Dar, ca pretexte, există altele mai bune decât ştiinţa şi vulgarizările ei imprudente.
Adjectivul vital, de pildă.
În epocile clasice, se considera că un lucru e adevărat sau fals, bun sau rău. Dacă spui o minciună, ştii că minţi şi cauţi să nu te laşi descoperit. Dacă săvârşeşti vreo acţiune rea, încerci cel puţin să te disculpi în raport cu un adevăr şi un bine în general admise. Dar epoca noastră a înlocuit criteriile adevărului prin valori de intensitate şi respectul binelui prin cel al "vieţii". Tot ceea ce pare suficient de intens încetează de acum încolo să reveleze adevărul sau minciuna. Se recunoaşte, în zilele noastre, că pasiunea, emoţia şi isteria chiar vă duc dincolo de bine şi de rău. Ele vă eliberează de orice obligaţie, ele nu mai trebuie să se justifice.
Jurasem să fiu credincios, spune un tovarăş, dar îmi dau seama că asta e incompatibil cu Viaţa. Semnasem acest tratat, spune o naţiune, dar vedeţi şi dumneavoastră că îmi lezează interesele vitale. Atunci, fireşte, nimic nu se mai leagă. Dar iată şi ceva nou: şi ne lăudăm cu asta, cu sprijinul tuturor romancierilor, ziariştilor, filozofilor şi doctrinarilor politici. Tribunalele aveau altădată obiceiul să achite crimele pasionale. În marile epoci s-ar fi dublat pedeapsa. Să ne mărginim să notăm în treacăt: respectul nostru faţă de pasiune şi faţă de "viaţă" sunt semnele unei decadenţe a pasiunilor înseşi şi a adevăratei vieţi.
...................................................................
Nu există domeniu în care argumentul spaţiului vital, individual de data aceasta, să fi avut mai mult succes decât în dragoste, aşa cum o cultivă Occidentul. De un secol încoace, toate romanele ilustrează, cu atât mai puţină artă cu cât găsesc mai multă complezenţă în a propune aceasta, teoria dreptului pasiunii: " O femeie aparţine de drept bărbatului care o iubeşte şi pe care ea îl iubeşte mai mult decât viaţa, şi nu există uniuni pe veci legiuite decât cele care sunt comandate de adevărata pasiune". Cântecul spune, mai simplu, că "totul este permis atunci când iubeşti".
Prima consecinţă a acestei largi îngăduinţe este că ea face să sară în aer alianţa căsătoriei. În morala pe care o practică acum contemporanii noştri, forţa amorului primează asupra dreptului jurământului. Însă o asemenea punere a problemei zdruncină lumea. Căci dacă ataci în centrul cel mai lăuntric al fiinţei sensul alianţei jurate, înseamnă să pregăteşti patul pentru o etică a barbarilor. Să-i iei vecinului femeia sau pamânturile pentru că ai descoperit dintr-odată că asta e "vital" şi pe urmă să justifici asemenea acţiune doar prin violenţa dorinţei înseamnă o aceeaşi singură uzurpare. Imperialismul totalitarilor traduce în politică aceleaşi principii pe care se întemeiază anarhia în moravurile noastre private.
Totuşi, partizanii romantismului vor susţine că dragostea scuză şi dă măreţie oricărei manifestări care nu ar fi, altminteri, decât imperialism pur şi simplu.. Este adevărat că Evanghelia iartă multe celei care a iubit mult... Rămâne de văzut dacă această iubire, despre care se pretinde că îngăduie totul, este într-adevăr iubire, sau dacă nu este mai degrabă vreo obsesie abuziv împodobită cu acest nume frumos. Or, fiecare vede că "iubirea" modernă este un imens faliment intim al civilizaţiei noastre. Este o chestiune atât de tragic confuză încât numai diavolul mai e sigur că s-ar putea descurca în ea. Şi mai putem nega oare că el se bucură cât se poate de mult de asta?
Dar există un mijloc simplu de a-l depista şi aici. Partea diavolului în iubire este pur şi simplu tot ceea ce nu este iubire. E tot ceea ce se insinuează în noi sub acoperirea acestui cuvânt. Căci diavolul este cel care nu iubeşte, şi care nu iubeşte faptul că în lume există dragoste, şi a cărui întreagă plăcere este să pervertească virtuţile noastre în însuşi izvorul lor. Îl veţi simţi prezent, în forţa lui imobilă, în spatele fiinţei lipsite de iubire. Şi pretutindeni unde iubirea este contrafăcută, îi veţi recunoaşte roadele. Dacă este adevărat că orice ordine omenească se întemeiază pe alianţă şi dacă alianţa primordială a căsătoriei nu are un mai mare duşman decât "dragostea" aşa cum este ea vorbită, asta înseamnă că cel mai frumos cuvânt din toate limbile este suflat pe buzele noastre de satana.
.................................................................
Decadenţa virtuţii este o temă milenară a elocvenţei sacre. Dar eu semnalez aici o trăsătură mai neliniştitoare: decadenţa acestei virtu în secolul nostru ca urmare a publicităţii făcute dragostei vulgarizate.
În orice epocă, tocmai după unele nuanţe "moderne" ale sentimentelor şi ale modalităţilor lor se dezvăluie în cel mai sigur mod opera diavolului. Ceea ce deosebeşte dragostea în secolul nostru, ceea ce ar trebui să-i descalifice în mare număr pe cei care se prevalează de ea, este tocmai această nuanţă de obsesie şi uşurinţă cu care se arată că i se cedează. E o uşurinţă sinistră în a te mărturisi învins, în a te recunoaşte iresponsabil, s-ar zice chiar în a te lăuda cu asta. În alte vremuri, oamenii se apărau, le era ruşine să-şi piardă controlul asupra lor înşişi. Asta însemna că pierzi totul sau şi mai rău: era ceva prost văzut de ceilalţi. Astăzi obsedatul se face el însuşi interesant. Toţi romancierii îl studiază. Departe de a lupta împotriva unei pasiuni care se iveşte, se nădăjduieşte, se provoacă febra acestei pasiuni; şi asta ar însemna să trăieşti!(Şi probabil că trebuie să trăieşti puţin.) Mai târziu, se spune: "Era fatal! Uite, sunt obsedat." Se vede în asta o scuză, şi nu o înfrângere - şi încă şi mai puţin un lucru ridicol.
...............................................................
Între această dăruire de sine şi abandonul de sine, satana păstrează mai multe pante atât de uşor înclinate, încât nici nu se simt. El ştie că dragostea este domeniul prin excelenţă al confuziilor dintre viciu şi virtute. În nici o altă parte omul nu se înşală mai abitir în ce priveşte motivările sale şi nu se mulţumeşte mai bine cu sofisme cusute cu aţă albă. În nici o altă parte masochismul şi egoismul strâmt nu se înveşmântează cu mai mult succes cu aparenţele sacrificiului. De altfel, unul dintre primele efecte ale pasiunii este că ea ne împiedică se ne simţim vinovaţi în clipa chiar când ştim mai bine ca oricine că suntem vinovaţi. Gândiţi-vă la acea eroină a lui Stendhal: "Nu-mi fac nici o iluzie, îi spunea ea, chiar în clipele când îndrăznea să i se dăruiască pe de-a întregul dragostei sale: sunt damnată, fără iertare damnată...Dar, în fond, nu mă căiesc. Aş săvârşi iarăşi păcatul dacă ar trebui s-o iau de la început".
E unul din cele mai vechi strigăte ale omenirii, cel mai teribil de sincer! Dacă din mânie, din orgoliu, din invidie, din egoism, din prostie sau din laşitate aţi făcut să sufere o fiinţă, veţi putea simţi remuşcări şi dorinţa de a îndrepta greşeala. Dar, dacă o faceţi din "dragoste", nimic nu vă opreşte, chiar dacă o faceţi să sufere de zece ori mai mult pe acea fiinţă. Vedeţi răul, îl deplângeţi, fără îndoială, dar "sincer", irezistibil, vă simţiţi în dreptul dumneavoastră. Or, la punctul acesta dragostea devine de nedeosebit de egoism şi chiar de ură. Nu numai că luciditatea este aici mai rară şi mai dificilă decât în orice altă pasiune, dar este pe deasupra şi complet inutilă. "Văd foarte bine răul pe care-l fac şi suferinţele pe care le provoc, dar ce pot să fac?" Puţinul, acel aproape nimic care s-ar putea face - ar trebui însă, pentru a face ceva, sprijinul fără rezerve al unei morale dure, al unor moravuri intransingente, al unei credinţe mai puternice decât viaţa. Ar trebui un criteriu permanent pentru a califica drept egoism, ură sau maladie psihică orice dragoste ale cărei roade sunt amare, privând-o astfel imediat de drepturile sale absolute. Dar noi avem o morală romantică, exaltând pasiunea "fatală"; şi cu asta ne-am pierdut ultima şansă, mică, de libertate cere ne mai rămăsese. Această "fatalitate" a pasiunii nu este decât un fel de a te exprima romanesc, dar câţi îndrăgostiţi nu se legitimează de la ea pentru a evita să-şi mărturisescă adevăratele lor motive, complezenţele lor, voinţele lor secrete? Este alibiul visat: "Eu nu eram de vină, doar fatalitatea e răspunzătoare."
Ar trebui un criteriu absolut... Dar tocmai că diavolul a înlocuit în spiritul nostru respectul de sinceritate cu respectul - chiar distant şi teoretic - de binele altuia şi al credinţei jurate. O sublimă viclenie, căci această sinceritate mai poartă şi numele unei virtuţi. Dar iată cum arată ea într-o lume în care ea nu mai slujeşte decât micile fericiri individuale. Căsătorindu-vă în faţa legii sau în faţa lui Dumnezeu, vă luaţi angajamentul să fiţi credincioşi "la bine şi la rău", orice s-ar întâmpla şi pentru toată viaţa. Dar, după câţiva ani, vă spuneţi: "M-am schimbat, s-a schimbat şi ea. Ce sens ar mai avea fidelitatea noastră, când ea se opune înseşi legii Vieţii. Este sincer să te mai cramponezi? Am jurat, este adevărat, dar eu nu mai sunt acelaşi.Şi, din clipa în care iubesc o altă femeie, să mai rămân credincios ficţiunii legale ar fi o pură ipocrizie".
Din nefericire, acest frumos raţionament distruge bazele oricărui tratat, oricărui cuvânt dat sau schimbat, în sfârşit, însuşi limbajului şi posibilităţii de a te mai înţelege în orice privinţă. Căci de ce se fac jurămintele? Tocmai pentru că se ştie că viaţa se schimbă şi ne schimbăm şi noi; tocmai pentru a ne asigura împotriva acestor variaţii prevăzute; tocmai pentru a evita ca umorile să domine raţiunea, ca momentanul să distrugă eternul şi ca interesele particulare să şteargă interesul general. Dar, dacă ne gândim că este mai "sincer" să ne urmăm instinctul decât adevărul şi că interesul "vital" nu cunoaşte lege, atunci intrăm într-o lume în care hitlerismul e justificat. Ordinea şi pacea nu au existat niciodată decât în virtutea unui efort constant împotriva acestui gen de "sinceritate", decât în virtutea unei constante "ipocrizii" care se străduieşte să subordoneze micile noastre fericiri dreptăţii, dorinţele noastre dragostei faţă de aproapele, şi inima (pentru a vorbi nobil) capului. Prin inimă ne-a prins diavolul. Sigur, nu de ieri încoace ne înşelăm nevasta şi ne trădăm jurămintele din dragoste. "Jurămintele cele mai puternice sunt paie pentru focul din sânge". Nu vina este cea care mi se pare nouă, ci modul de a o accepta în numele Vieţii şi Sincerităţii - devize ale celor slabi.
Dragostea modernă, dacă ar fi să-i credem pe romancierii şi statisticienii divorţului, atinge un grad de complexitate neegalat în întreaga Istorie: tulbure amestec de patetic sentimental, de freudism rău înţeles, de egoistă sinceritate, de idei asupra dreptului la fericire, de intensitate nervoasă şi slăbiciune de caracter. La cinema , lucrurile sunt mai amabile şi mai puţin asemănătoare. În viaţă, priviţi în vieţile dumneavoastră, există de toate, bineînţeles, există căsnicii bune şi sentimente autentice, dar există şi ceea ce descriu romancierii şi, fireşte, există şi lucruri mult mai rele. Mai ales, există din ce în ce mai puţine pasiuni puternice, pur şi simplu pentru că noi căutăm pasiunea pentru ea însăşi şi ca pe o părăsire de sine. Pasiunile nu devin cu adevărat puternice decât la cei care le rezistă la început.
Importanţa nemăsurată a "iubirii" în moravurile noastre, mai puţin ca realitate, cât ca un gând dinapoia minţii, aluzie continuă şi nostalgică, dezvăluie întreaga întindere a plictiselii noastre, dezgustul omului mediu faţă de viaţa sa de fiecare zi, absenţa scopurilor şi intereselor puternice, capabile să ne absoarbă visele. Cultul acesta al pasiunii mereu fugitive îl înţeleg ca pe un fel de nevroză sau de ameţeală epidemică: nevoia de a fi deposedat de tine însuţi, deci posedat din exterior sau de cineva străin, de un lucru, de un trup sau de o utopie, de cineva mai puternic, Hitler- sau Celălalt.
Dragostea aceasta care distruge atâtea fidelităţi, nu prin forţa sa, ci dimpotrivă, prin slăbiciunile pe care le autorizează, trebuie, în sfârşit, să fie descalificată în numele şi faţă de iubirea însăşi. E vremea să-i descurajăm pe adevăraţii amatori fără vocaţie care o învaţă prin corespondenţă din romane şi prin revistele de mare tiraj. Căci lipsa însemnătăţii este pe cale să dizolve înseşi structurile care ne apărau împotriva panicilor instinctului. Morala burgheză este prea slabă. Când romancierii întârziaţi îi mai atacă îngustimile, tocmai dimpotrivă, relaxarea ei ne-o înfăţişează ca mai demnă de dispreţ. O societate deprimată cum e aceasta a noastră trebuie să recurgă la valori dure şi raţionale. Ea trebuie să restaureze de urgenţă interdicţiile drastice, prejudecăţile solide - chiar dacă diavolul le propune pe unele dintre ele - şi simţul sfânt al contractului, alternativa fiind riscul de a se dezlănţui tirania, curând sângeroasă, a demonilor junglei lăuntrice. Aceasta este lecţia crizei noastre. Este o chestiune de fizică socială, mai mult decât de virtute, o chestiune de viaţă sau de moarte pentru civilizaţia noastră şi pentru orice ordine, oricare ar fi ea, care să merite numele de omenească."




Niciun comentariu: