Dragii mei prieteni,

Vă invit la o plimbare imaginară pe străzi. Pe străzi cu case vechi şi linişti de înserări, prin miresme de flori de primăvară şi parfum de amintiri, pe drumuri ale lumii create de Dumnezeu pentru noi.

Ce-am putea întâlni pe drum? Contează doar să ne uităm până când vom vedea şi toate lucrurile simple, mărunte, vor exploda sub ochii noştri atenţi, deschizându-şi corolele tainelor în care stau ascunse de privirile indiferente sau blazate...

Imaginaţi-vă case vechi, frumoase; simţi că locatarii lor le-au ridicat sau cumpărat pentru a le fi cămin, adăpost, refugiu, loc de întâlnire cu cei dragi, cu ei înşişi. Au grădiniţe în faţă, îngrijite, pline de flori parfumate.

Încercaţi să priviţi în curtea unei case, oricare. Chiar fără a vă opri. Pe mine mă atrage întotdeauna taina unei căsuţe, cu cât este mai mică...În Timişoara, în drum spre piaţa din Mehala, aleg întotdeauna acelaşi drum pentru a trece, în special în primăvară, prin faţa unei case micuţe, dar de un farmec irezistibil. Joasă, construită pe un singur nivel. De la poartă până la treptele din faţa uşii porneşte o alee îngustă din ciment. De o parte şi de alta a aleii cresc straturi de ghiocei, zambile şi narcise galbene. Dar cel care completează decorul, în primăvară, înfrumuseţându-l de o mie de ori, este un cais pitic, ce se umple de flori roz, arătând ca un imens buchet plantat în faţa casei. De fiecare dată, îmi vine să mă opresc şi să-l admir minute în şir. Cum mereu se nimereşte cineva pe stradă, n-am îndrăznit să o fac niciodată. Îndrăznesc doar să-mi port fără sfială surâsul pe care mi-l dăruieşte caisul înflorit în toate primăverile în care trec să-l văd. Vara, curtea şi grădina căsuţei se umplu de flori şi verdeaţă şi de umbră, o umbră care o îmbracă asemeni unei aure ocrotitoare.

Aţi trecut vreodată, seara, printre case vechi, într-o linişte cum numai înserările de primăvară-vară aduc pe lume? Printre case cu grădini pline de regina nopţii? Nu se poate descrie în cuvinte o astfel de seară, dar se poate închipui în mintea cuiva cu imaginaţie bogată.

Într-o astfel de seară, în care am trăit clipe rare, clipe pe care nu le băgăm în seamă când le trăim, dar farmecul lor nu-l putem uita mai apoi niciodată, împreună cu altcineva, am cules de pe stradă un căţel. Ne-a însoţit până acasă. Din când în când stăteam de vorbă cu el şi-l mângâiam. Se ataşase de noi la minut... Animalelor le ajunge o vorbă bună şi un alint şi ţi se dăruiesc pentru totdeauna. Şi ce repede îşi intră în atribuţii! Când ne mai întâlneam cu câte un trecător, ne-o lua înainte şi-l lătra până îl depăşeam. L-am lăsat în faţa blocului, după ce i-am dat să mănânce. Nu l-am mai văzut de-atunci. Poate a plecat, ştiind el cum sunt oamenii, împart mângâieri de moment, şi nu-şi făcuse iluzii că noaptea aceea va fi urmată de o zi cu aceeaşi companie alături.

Îmi mai aduc aminte de o altă seară de vară, când, după lucru, aşteptam să vină paznicul să-i predau localul în care lucram pe atunci, plecam ultima. Întârzia şi am ieşit afară, în noapte! M-am aşezat pe scări. Era pustiu în centrul oraşului, bulevardul tăcea sub luminile becurilor aprinse, singurele treze la ora aceea. Dinspre Operă, venea un câine vagabond, alb, de mărime mijlocie. Se îndrepta spre mine şi mă întrebam dacă i-o fi foame. N-am vrut să-l sperii şi am stat liniştită, aşteptându-l. S-a apropiat tăcut, fără să dea din coadă, aşa cum fac mai toţi câinii. O fi fost un câine înţelept.

Nici n-am apucat să-mi dau seama ce se întâmplă. A venit lângă mine, a ridicat o lăbuţă şi a aşezat-o pe umărul meu, ca şi când m-ar fi mângâiat, s-a uitat o clipă în ochii mei, apoi a plecat la fel de tăcut, aproape trist, lăsându-mă privind în urma lui. Nu-mi venea să cred că un câine este în stare de un asemenea gest, pe care mulţi oameni nu-l mai au de mult între obişnuinţe. Mi se părea că primisem un dar mai presus de cuvinte, parcă trecuse cineva, mă bătuse pe umăr şi-mi spusese cu ochii:"Lasă, nu fi supărată! Eşti obosită, dar mâine o să dormi! Nu vezi ce frumoasă e noaptea! Ai timp s-o admiri, s-o asculţi!" Şi multă vreme am stat aşa, pe scări, privind în depărtări.

Probabil că niciodată nu suntem absolut singuri. Şi chiar nu suntem, căci dincolo de cele care se văd sunt multe altele, nevăzute, dar pe care nu le putem descoperi cu simţurile obişnuite. Stau ascunse, precum tainele din adâncul sufletului omenesc. Ies la iveală şi ni se arată când suntem vrednici să le vedem. Când vom deschide ochii şi vom privi ca să vedem... Eu mai adaug că fără a ne apleca şi sufletul asupra oricărei minuni din preajma noastră, n-o vom înţelege cu adevărat!

Aşa încât, prietenilor mei şi celor care trec întâmplător pe aici, le doresc o primăvară frumoasă, cu întâlniri binefăcătoare!

Nu uitaţi să priviţi în jurul vostru, frumuseţea există!