Măi, filosofia noastră
e ca iarba încâlcită.
Tot pândim de la fereastră
dacă cosmosul palpită.
Cu compasuri şi lunete
fruntea-ncearcă să măsoare
câte unghiuri şi catete
geometria lumii are.
Cântărind şi timp, şi spaţii,
noi dăm clipelor carate,
schimbând viaţa-n ecuaţii,
ceru-n rădăcini pătrate.
Măi, dar toată buruiana
şi lăcusta văd mai bine
vieţii cum să-i afle vrana,
cărei taine să se-nchine.
Şi-acest biet gândac de treabă,
înţelept fără să ştie,
metafizica n-o-ntreabă
cum să treacă-n veşnicie.
În smerita-i dimineaţă,
pentru toate i-a dat cheie
dascălul care-l învaţă
fără hartă şi condeie.
L-a-nvăţat ce nu e-n carte:
cum să bea lumina pură
şi cum lin să intre-n moarte
ca-ntr-o floare de răsură.
Scuturându-şi umbr-albastră
pe catedre şi pupitre,
el ia taina lui şi-a noastră
ca polenul pe elitre.
Numai noi, de prin formule,
scoatem zilnic o năpârcă
şi tot ducem, nesătule,
îndoielile în cârcă.
Numai noi, cu microscopul,
punem moartea la examen
şi uităm să bem din stropul
fericirii de-a fi oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu