”Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului." William Shakespeare


BINE AŢI VENIT!



29 martie 2009

DIALOG...




"Pentru cine pictezi?", îl întreabă bătrânul Teofan Grecul pe mult mai tânărul ucenic, Andrei Rubliov.
"Pentru oameni!", răspunde acesta.
"Oamenii au să te dezamăgească! Eu pictez pentru Dumnezeu!", răspunde Teofan Grecul.

27 martie 2009

Întâlnire cu mine




Ce dor mi-era de-o zi doar pentru mine! Fără alergătură, fără griji, fără treabă prin casă, fără gânduri pentru a doua zi!
Uneori privesc oamenii pe drum. Au chipuri lipsite de expresie. Par acri sau posaci ori absenţi. Aş vrea să aibă chipul luminos, să le sclipească zâmbetul în ochi, să privească în jurul lor ca şi când ar vedea. Dar ei par orbi...
Nu zic, primăvara nu este încă stăpână, afară e rece, criza e în toi, dar miroase a nou anotimp. Şi numai pentru atât, mie îmi vine să zburd, să o iau la fugă, să iau oamenii de mână şi să-i invit la joc.
În câte o dimineaţă mă dau jos din pat şi mă duc alene le fereastră. Aşez coatele pe marginea pervazului, imi iau capul în mâini şi mă uit afară. E linişte! Dar o linişte ce sună a cântec. Vrăbiile vorbesc între ele. Iar pisoiul, ce toarce din fuior lângă obrazul meu, le urmăreşte curios.
Ce frumoasă e lumea! Ce frumoasă e viaţa! Îmi vine să strig! Dar tac! Strigătul nu-şi are locul lângă liniştea dimineţii cu cântec de vrăbii la geam.
Azi m-am dus la cumpărături, un pretext pentru plimbare. Oare de ce au oamenii nevoie de evenimente sau spectacole in viaţa lor pentru a simţi că toată lumea e a noastră?
Am văzut sălciile înmugurite. Sunt verzi, cu crengile plecate la pământ, caută un val de râu, pe care n-o să-l afle nici astăzi, nici mâine.
Acasă, la poartă, în copilărie am avut o salcie pletoasă. Umbra ei ne ocrotea în zilele caniculare. Crengile ei lungi erau valurile mărilor prin care înotam jucându-ne de-a "Omul din Atlantis". În preajma ei am inventat cele mai năstruşnice jocuri alături de copiii de pe strada mea.
Într-o zi s-a uscat. Râul după care tânjea curgea la câţiva metri, dar n-a apucat să-i sărute valul niciodată.
Sunt atât de discrete fiinţele din afara rasei omeneşti. Ele îşi pot trăi destinul nerevoltându-se pentru fiece fleac ce nu le convine. Omului nu-i ajunge nimic. Mă rog, trăieşte fiecare cum vrea, dar bădărănia care-i afectează pe alţii nu o suport.
Azi, la lucru, ne-a vizitat un cetăţean turmentat, care stropea în timp ce vorbea. Şi-a formulat verbal reclamaţia, a lăsat un număr de telefon şi-a plecat. O colegă a mers să sune la numărul respectiv, dar a răspuns Spitalul C.F.R. Cetăţeanul s-a întors, chipurile era curios să ştie dacă numărul este real şi ce anume..."măcăne administratorul" pe care îl reclamase.
Ştiaţi că unii oameni măcăne? Eu nu!
De aceea, uneori prefer să ocolesc rasa umană şi să stau mai mult în preajma necuvântătoarelor, când sunt departe oamenii ce-mi sunt prieteni şi au deprinderi profund omeneşti.


Bine zice Lucian Blaga în            Suflete, prund de păcate
Suflete, prund de păcate,
eşti nimic şi eşti de toate.
Roata stelelor e-n tine
şi o lume de jivine.
Eşti nimic şi eşti de toate:
aer, păsări călătoare,
fum şi vatră, vremi trecute
şi pământuri viitoare.
Drumul tău nu e-n afară,
căile-s în tine însuţi.
Iară cerul tău se naşte,
ca o lacrimă din plânsu-ţi.

Oamenii caută fericirile şi sublimul tot pe dinafară de ei, însă dacă le-ar găsi pe dinăuntru, le-ar vedea şi pe cele de afară. Dacă nu le au în sineşi, să le crească, după ce vor stârpi lumea de jivine care îi bântuie. Nici trişti n-ar mai fi, nici singuri. Le-ar sta Cerul lângă frunte şi un înger şi-ar trece aripa peste umerii lor, îmbrăţişându-i când lacrima şi-ar săpa drum prin suflet. Aşa, căutându-se tot primprejur şi pe lângă alţii, cu ochii închişi, ce-ar putea să găsească? Alţi orbi ca şi ei.
E curios cum omul fuge de sine în lucruri pe care, de fapt, nici nu le ia în seamă. Măcar de le-ar lua, e atâta frumuseţe dumnezeiască până şi în privirea câinelui vagabond care ne cerşeşte de mâncare sau mângâiere, ori în colţul de cer din zori de zi luminat de câteva stele. Ori în salutul colegului de la servici, care vine bine dispus şi-l asezonează cu un zâmbet...
Nu vreau să fiu ca oamenii morocănoşi, blazaţi sau flegmatici. Cu riscul de a fi socotită nebună, vreau să cred în acele poveşti care vorbesc despre frumos, bine şi Dumnezeu. Vreau să cred că vom dormi aşa cum ne vom aşterne şi că ne putem alege, liberi, drumul pe care vrem să mergem. Pentru că iubesc atât de mult libertatea, vrea să cred în fericirea pe care mi-o pot dărui singură şi care nu va depinde de alţii sau de împrejurări. Vreau să cred că pot să-mi plimb singură arcuşul pe coarda viorii din inima mea. Şi că voi cânta acea melodie pe care nimeni altcineva nu o poate cânta, completându-se, uneori, cu simfoniile inimilor ce seamănă cu a mea.
Dacă în bietele zile ce sunt ori poate doar par trăite în libertate nu ne putem găsi liniştea, ce vom face în vremuri de restrişte, vremuri ce întotdeauna ne ia pe nepregătite?
În zilele mele triste, cauzate de aceia cu care nu mă pot întâlni pe aceeaşi frecvenţă, îmi vine şi mie să urlu, să plâng, să înjur...Când o mai fac, nu-mi place cum îmi şade. Şi-atunci mă reculeg şi trimit pe pustii urâtul care, bine se ştie, îşi face loc în inimă de om când găseşte poarta deschisă. Îi iert pe oamenii urâţi şi mă gândesc că şi pentru ei s-a răstignit Hristos.
Prea repede ne urâţim şi noi provocaţi de mişelii, trădări, neoameni. De ce ? Să ne umplem sufletul cu gânduri curate, cu rugăciune, poezie şi cântec... Spre a ne lua din astfel de adâncuri puteri să trecem, nemânjiţi, peste mizeriile din drum.
Afară e noapte! Pisoiul meu îşi face toaleta, e tare curăţel...
Voi, prieteni, ce mai faceţi?
Vă salut şi vă spun noapte bună!


22 martie 2009

...DE BUNA-VESTIRE..



...25 MARTIE, zi de primăvară, zi de sărbătoare...

Creştini, veniţi să ne închinăm Fecioarei şi Maicii, cea care, prin cuvântul ei smerit, spus arhanghelului ce-l aştepta nerăbdător, "Fie mie după cuvântul tău!", a adus sufletelor noastre bucuria şi Învierea.
Alături de Maica Sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos, eu vreau să le aşezăm şi pe măicuţele noastre şi să le aducem astăzi prinos de dragoste, căci, la vestea că în pântecele lor am luat fiinţă noi, au răspuns asemeni Celei Sfinte Maici, înscriindu-se şi ele ca împlinitoare ale voii dumnezeieşti .
Vă propun, spre citire, o poezie semnată de Petru Zadnipru,

Paşii mamei

Buna mea, neobosita,
Chiar la anii ei acum
Numai duca şi venita,
Numai deal şi numai drum.

Hai şi hai tot pe ogoare,
Ieri la praşă, azi la strâns,
Pân' şi bietele picioare
În de ele mi s-au plâns.

Ce să fie cu stăpâna,
Oare ce şi-a pus în gând
De ne mână şi ne mână
Săptămânile la rând?

Câte drumuri ea frământă,
Dac-ar fi să le măsori,
Ai înfăşura pământul
Jur-în jur de multe ori.

Îmblă buna mea bătrână
Ba la fermă, ba la deal,
Fără somn, fără hodină,
Ca un val din mal în mal.

...Nu ştiu cât au s-o mai poarte,
Dar în zbuciumul lor sfânt,
Parcă tipăresc o carte
Paşii mamei pe pământ.

Maica Domnului să ne fie tuturor ocrotitoare şi să ducă la Altarul ceresc rugăciunile noastre!

9 martie 2009

Dragii mei prieteni,



Vă invit la o plimbare imaginară pe străzi. Pe străzi cu case vechi şi linişti de înserări, prin miresme de flori de primăvară şi parfum de amintiri, pe drumuri ale lumii create de Dumnezeu pentru noi.
Ce-am putea întâlni pe drum? Contează doar să ne uităm până când vom vedea şi toate lucrurile simple, mărunte, vor exploda sub ochii noştri atenţi, deschizându-şi corolele tainelor în care stau ascunse de privirile indiferente sau blazate...
Imaginaţi-vă case vechi, frumoase; simţi că locatarii lor le-au ridicat sau cumpărat pentru a le fi cămin, adăpost, refugiu, loc de întâlnire cu cei dragi, cu ei înşişi. Au grădiniţe în faţă, îngrijite, pline de flori parfumate.
Încercaţi să priviţi în curtea unei case, oricare. Chiar fără a vă opri. Pe mine mă atrage întotdeauna taina unei căsuţe, cu cât este mai mică...În Timişoara, în drum spre piaţa din Mehala, aleg întotdeauna acelaşi drum pentru a trece, în special în primăvară, prin faţa unei case micuţe, dar de un farmec irezistibil. Joasă, construită pe un singur nivel. De la poartă până la treptele din faţa uşii porneşte o alee îngustă din ciment. De o parte şi de alta a aleii cresc straturi de ghiocei, zambile şi narcise galbene. Dar cel care completează decorul, în primăvară, înfrumuseţându-l de o mie de ori, este un cais pitic, ce se umple de flori roz, arătând ca un imens buchet plantat în faţa casei. De fiecare dată, îmi vine să mă opresc şi să-l admir minute în şir. Cum mereu se nimereşte cineva pe stradă, n-am îndrăznit să o fac niciodată. Îndrăznesc doar să-mi port fără sfială surâsul pe care mi-l dăruieşte caisul înflorit în toate primăverile în care trec să-l văd. Vara, curtea şi grădina căsuţei se umplu de flori şi verdeaţă şi de umbră, o umbră care o îmbracă asemeni unei aure ocrotitoare.
Aţi trecut vreodată, seara, printre case vechi, într-o linişte cum numai înserările de primăvară-vară aduc pe lume? Printre case cu grădini pline de regina nopţii? Nu se poate descrie în cuvinte o astfel de seară, dar se poate închipui în mintea cuiva cu imaginaţie bogată.
Într-o astfel de seară, în care am trăit clipe rare, clipe pe care nu le băgăm în seamă când le trăim, dar farmecul lor nu-l putem uita mai apoi niciodată, împreună cu altcineva, am cules de pe stradă un căţel. Ne-a însoţit până acasă. Din când în când stăteam de vorbă cu el şi-l mângâiam. Se ataşase de noi la minut... Animalelor le ajunge o vorbă bună şi un alint şi ţi se dăruiesc pentru totdeauna. Şi ce repede îşi intră în atribuţii! Când ne mai întâlneam cu câte un trecător, ne-o lua înainte şi-l lătra până îl depăşeam. L-am lăsat în faţa blocului, după ce i-am dat să mănânce. Nu l-am mai văzut de-atunci. Poate a plecat, ştiind el cum sunt oamenii, împart mângâieri de moment, şi nu-şi făcuse iluzii că noaptea aceea va fi urmată de o zi cu aceeaşi companie alături.
Îmi mai aduc aminte de o altă seară de vară, când, după lucru, aşteptam să vină paznicul să-i predau localul în care lucram pe atunci, plecam ultima. Întârzia şi am ieşit afară, în noapte! M-am aşezat pe scări. Era pustiu în centrul oraşului, bulevardul tăcea sub luminile becurilor aprinse, singurele treze la ora aceea. Dinspre Operă, venea un câine vagabond, alb, de mărime mijlocie. Se îndrepta spre mine şi mă întrebam dacă i-o fi foame. N-am vrut să-l sperii şi am stat liniştită, aşteptându-l. S-a apropiat tăcut, fără să dea din coadă, aşa cum fac mai toţi câinii. O fi fost un câine înţelept.
Nici n-am apucat să-mi dau seama ce se întâmplă. A venit lângă mine, a ridicat o lăbuţă şi a aşezat-o pe umărul meu, ca şi când m-ar fi mângâiat, s-a uitat o clipă în ochii mei, apoi a plecat la fel de tăcut, aproape trist, lăsându-mă privind în urma lui. Nu-mi venea să cred că un câine este în stare de un asemenea gest, pe care mulţi oameni nu-l mai au de mult între obişnuinţe. Mi se părea că primisem un dar mai presus de cuvinte, parcă trecuse cineva, mă bătuse pe umăr şi-mi spusese cu ochii:"Lasă, nu fi supărată! Eşti obosită, dar mâine o să dormi! Nu vezi ce frumoasă e noaptea! Ai timp s-o admiri, s-o asculţi!" Şi multă vreme am stat aşa, pe scări, privind în depărtări.
Probabil că niciodată nu suntem absolut singuri. Şi chiar nu suntem, căci dincolo de cele care se văd sunt multe altele, nevăzute, dar pe care nu le putem descoperi cu simţurile obişnuite. Stau ascunse, precum tainele din adâncul sufletului omenesc. Ies la iveală şi ni se arată când suntem vrednici să le vedem. Când vom deschide ochii şi vom privi ca să vedem... Eu mai adaug că fără a ne apleca şi sufletul asupra oricărei minuni din preajma noastră, n-o vom înţelege cu adevărat!
Aşa încât, prietenilor mei şi celor care trec întâmplător pe aici, le doresc o primăvară frumoasă, cu întâlniri binefăcătoare!
Nu uitaţi să priviţi în jurul vostru, frumuseţea există!

2 martie 2009

Rugă-n primăvară, de Zorica LAŢCU




În primăvară sângele ţâşneşte,
Căci răni adânci, flori roşii s-au deschis,
În lutul moale sângele rodeşte,
Când noaptea umple ţarina de vis.


Când jalea stinge ochii senini de stele
Şi-n zori de zi s-aprind lumini de rug,
Sunt umezi bulgării de lacrimi grele
Că-i sfarmă pasul boilor de jug.


Căldura patimilor dă rodire
Şi spic va creşte din dureri de foc.
Se-neacă-n fumul jerfei de iubire
Mirosul sfânt de crin şi busuioc.


În vii va creşte bobul de sudoare
Şi-n flacără de plâns se va-nroşi,
Sub rumeneala razelor de soare,
Cu dorul nostru cald se va-ndulci.


Din grâu curat vom face, Doamne, pâine,
Ca să Ţi-o ducem Ţie la altar.
Ci Tu aminte să-ţi aduci, Stăpâne,
Că cerem milă şi că cerem har.


Că pânea noastră-i plămădită-n sânge
Şi sânge este- cupele cu vin.
Adânc în suflet rana noastră plânge,
Cu zvârcoliri de groază şi de chin.


În faţa Ta îmi plec genunchii iară
Şi rugă' nalţ spre Tine, Doamne-al meu:
Arată mila Ta în fapt de vară
Şi până-n veacul -veacului mereu.