”Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului." William Shakespeare


BINE AŢI VENIT!



27 august 2009

Răzvan CODRESCU - "Am simţit tot timpul mâna lui Dumnezeu asupra mea", interviu de Claudiu TÂRZIU

Răzvan CODRESCU...poet, eseist, redactor-şef al revistei "Lumea credinţei"...


-Sunteti crestin "nascut" sau "facut"? L-ati descoperit pe Hristos intr-o familie de oameni credinciosi sau ati aflat drumul spre Biserica mai tarziu?


- M-am nascut din parinti botezati ortodox, dar instrainati de Biserica, in contextul propagandei ateiste practicate de regimul comunist. In familie, singura persoana bisericoasa de care-mi amintesc era bunica dinspre tata, la modul simplu, taranesc. Ma amuzam ca repeta la tot pasul: "Doamne, pupu-ti talpile!". Dar daca nu erau prea dusi pe la biserica, ai mei nu erau
nici atei convinsi, ci aveau un bun-simt care-i impiedica sa fie cu adevarat ireverentiosi fata de cele sfinte. Am fost botezat dupa randuiala, dar educatie religioasa n-am primit. Pe la 13-14 ani scriam, in versuri tirade impotriva lui Dumnezeu, invocand binefacerile stiintei, cum fusesem invatat la scoala. Mimam cumva necredinta, dar n-as fi bagat mana in foc pentru vreo convingere ateista. Apoi, cand am iesit din mahalaua copilariei si am inceput sa citesc mai mult, am cochetat intai cu orientalismele, mai ales sub influenta lui Eminescu (pe care-l citeam si-l invatasem in mare parte pe dinafara, inca de pe la 6-7 ani, chiar daca nu-l pricepeam intru totul). Dumnezeu mi-a scos in cale cativa oameni care m-au influentat si m-au orientat decisiv, raspunzand asteptarilor mele mai adanci: scriitorul Marcel Petrisor (care era pe atunci profesor la "Iulia Hasdeu" si tinea un cenaclu literar pentru elevi, atipic si aproape subversiv), doamna Eugenia Popovici (distinsa si inimoasa bibliotecara de la acelasi liceu), iar ceva mai tarziu, inegalabilul Petre Tutea. Pe la 16-17 ani eram deja un crestin-ortodox limpezit, faceam proiecte de poeme, catehisme si manifeste crestine, ii descoperisem fascinat pe marii nostri interbelici, dar si pe Dante, Ioan al Crucii, Dostoievski... Marea mea bucurie a fost ca, incetul cu incetul, am reusit s-o intorc la credinta si pe mama...


- Exista ceva sau cineva care v-a marcat major evolutia spirituala?


- Nimic nu mi se pare mai presus de citirea si recitirea textelor sfinte, mai ales a Evangheliilor si Epistolelor apostolice. In afara de cei pe care i-am pomenit deja, ma simt dator sa-i mentionez, dintre cei in carne si oase, pe parintele Gheorghe Calciu, pe parintele Athanase Negoita, pe parintele Constantin Galeriu. Livreste, sunt foarte indatorat literaturii patristice, pe de o parte, si interbelicilor nostri, pe de alta parte. Pe parintele Dumitru Staniloae n-am avut ocazia sa-l vad decat o singura data fata catre fata, inainte de 1989 (cind a avut bunatatea sa-mi daruiasca primele volume din Filocalie, care-mi lipseau si erau de negasit pe atunci), dar cartile lui, inclusiv cele din tinerete, mi-au fost din capul locului referentiale. I-am citit avid si cu folos, adesea in traduceri dactilografiate care circulau "pe sub mana", si pe marii rusi din exil, de la Soloviov si Berdiaev la Evdokimov si Soljenitin. Vreau sa adaug, totusi, ca am avut mult de invatat si de la autori nu neaparat religiosi (Blaga, Eliade, Noica), sau de la un "minor" harismatic ca Saint-Exupery...


- Ce a predominat in intarirea dvs in credinta: cunoasterea livresca, modelele vii sau cunoasterea prin traire?


- Toate si-au avut timpul si rostul lor. Trairea ramane insa esentiala... "Ci traieste, chinueste/ Si de toate patimeste,/ S-ai s-auzi cum iarba creste...""Rasaritenele iubiri"...


- Crestinismul, se spune, este o religie a iubirii. Iubirea este foarte prezenta si in scrierile dvs lirice. Iubirea are insa mai multe trepte: lumesti, sufletesti si religioase. Careia simtiti ca i-ati acordat mai mult din timpul vietii dvs. de pana acum?


- Rasaritenele iubiri ale mele le-am divulgat liric intr-un volum de versuri chiar astfel intitulat. Am investit iubire si-n trecut, si-n prezent, si-n vazute, si-n nevazute, si nu regret nimic, decat faptul ca n-am investit inca si mai mult si ca n-am ajuns sa iubesc intotdeauna neconditionat... Macar am invatat, insa, ca adevarata iubire e cea fara jumatati de masura si fara reciprocitate necesara. E o stare de gratie a fiintei noastre la care ajungem foarte rar in absenta sfinteniei...


- Sunteti foarte aproape de a implini o varsta rotunda, 50 de ani. Cum il simtiti pe ortodoxul din dvs.?


- La 50 de ani simt ca ortodoxul din mine este limpezit, dar insuficient valorificat. Ma dojenesc ca sunt mai putin decat stiu sau decat as putea. Si, desigur, infinit mai putin decat ar trebui... Dincolo de orice orgoliu, ma simt, ca sa zic asa, mai putin "exemplar" decat mi-ar placea sa fiu... Nu stiu cati ani mi-o mai da Dumnezeu de aici inainte, dar ma rog sa mai am puterea de a spori duhovniceste si de a duce la bun sfarsit cateva lucruri pe care le-am inceput, cum ar fi, de pilda, noua versiune romaneasca a Divinei Comedii, sau coagularea unei noi sensibilitati de dreapta in atat de nedreapta noastra lume romaneasca..."Cred ca limba romana este cea mai mare realizare istorica a neamului romanesc"


- Va amintiti o intamplare din trecutul dvs. care sa va fi facut sa credeti ca Dumnezeu a intervenit salvator?


- O anume discretie ma impiedica sa relatez episoade concrete, uneori foarte intime, dar marturisesc ca eu unul am simtit tot timpul mana lui Dumnezeu asupra mea - cand pazindu-ma mangaietoare, cand plesnindu-ma ca sa ma trezesc. Simteam, cumva, lucrul acesta, chiar si inainte sa ma limpezesc in credinta. Dumnezeu a fost cu mine in mult mai mare masura decat m-am invrednicit eu sa fiu cu El.


- Are legatura dragostea dvs. pentru limba veche romaneasca, pe care o cultivati asiduu in carti, in articole si poezie, cu sentimentul religios, sau e motivata de altceva?


- Sigur ca are si sentimentul religios, in sensul apartenentei la o veche traditie bisericeasca, ponderea lui, dar miracolul limbii romane, care pe mine m-a fascinat dintotdeauna, nu se reduce la "limba vechilor cazanii", ci este infinit mai complex. Eu cred ca limba romana este cea mai mare si mai indiscutabila realizare istorica a neamului romanesc. Pacat ca astazi bogatia si simtul limbii se pierd galopant, noile generatii abia trecand de o mie de cuvinte uzuale... Iar poezia - care de aceea se si citeste din ce in ce mai putin - este in primul rand aventura extatica si initiatica a limbii."Sunt pentru o ortodoxie deschisa si senioriala"


- V-am cunoscut pe vremea cand erati mai ales un promotor al Dreptei politice. In ultimii ani, ati evitat discursul politic sau analiza politica, axandu-va mai ales pe o viziune ortodoxa asupra lumii. De ce?


- Am incercat, alaturi de alti cativa, ce s-a putut in primul deceniu de dupa prabusirea comunismului, pe de o parte ca recuperare a traditiilor si valorilor de dreapta, pe de alta parte ca reconstructie a Dreptei in actualitate. Mare lucru nu s-a legat, poate si din pricina confuziei vremurilor, poate si din pricina insuficientei noastre vrednicii. Dar ce s-a legat in Romania postcomunista?! Numai retelele mafiote, numai complicitatile impure... Se pare ca vremea unei noi Drepte autentice n-a venit inca, dar noi trebuie sa gasim intelepciunea si rabdarea de a lucra, fie si "marginal", la temeiurile ei religioase si culturale, ca sa aiba pe ce sta, in eventualitatea ca vremea ii va veni totusi. Si chiar daca nu i-ar mai veni niciodata, lucrarea religioasa sau culturala raman foloase in sine, de un ordin mai inalt si mai durabil.


- L-ati tradus in mod stralucit, dupa cum apreciaza specialistii, pe Dante, l-ati tradus pe Sf. Ioan al Crucii. O preocupare pentru operele unor catolici care a starnit banuieli in tabara radical ortodoxa. Care a fost miza dvs. personala in acest demers?


- Mi i-am asumat artistic, nu confesional. Si m-am straduit sa dovedesc o data in plus - nu stiu daca am si reusit - ca limba romana nu e mai prejos de rafinamentele lor artistice sau spirituale. Si ca Ortodoxia stie sa talmaceasca valorile pe limba ei, fara prejudecati sau complexe. Eu sunt pentru o Ortodoxie deschisa si senioriala, capabila sa comunice fara sa se perverteasca. Aceasta n-are nici o legatura cu pseudo-ecumenismele contemporane, care nu sunt decat simple compromisuri si manevre ideologice."Suntem un neam mai mare decat parem"


- Ca om implicat activ intr-o incercare de resurectie moral-spirituala a romanilor, cum vedeti viata religioasa de la noi?


- As zice ca viata noastra religioasa are si mari virtuti (care intrec media duhovniceasca a Apusului, dar si a altor tari ortodoxe megiese), dar si mari defecte, resimtindu-se inca puternic de sechelele comunismului. E mult de lucrat la comunicarea vie dintre pastori si turma, precum si dintre credinta si intelectualitate.

Exista o anume eflorescenta a vietii manastiresti, dar si temerea - exprimata inca de un Arsenie Boca, mai ales cu titlu de avertisment - ca si in domeniul acesta ceea ce castiga in extensiune risca sa piarda in intensitate... Cred ca stam pe o traditie extraordinara, fara sa ne ridicam decat sporadic la inaltimea ei. Avem, in orice caz, ca mostenire istorica, mult mai mult decat reusim sa transpunem in viata... Dar nu sunt eu cel mai in masura sa judec si admit ca s-ar putea sa ma insel in unele privinte. Nu mi-as dori nimic mai mult decat ca realitatile sa ma contrazica.


- Mai ales in ultima vreme, am vazut in spatiul ortodox, tot felul de manifestari in numele lui Hristos, dar nu pentru Hristos. Cum trebuie sa fie un bun crestin?


- Smerit, treaz, masurat, rugator, comuniant, exigent cu sine si indulgent cu fratii, pesimist in perspectiva veacului si optimist in perspectiva eternitatii. Alunecarile, fie ele protestantizante sau misticoide, n-au sorti intr-o Ortodoxie sanatoasa. Daca apar, si mai ales daca tind sa se inmulteasca, raspunderea o purtam intr-un fel cu totii, chiar daca in grade diferite. Ortodoxia sufera in noi si raul irupe pe unde apuca, asa, ca dintr-un organism debilitat...


- Nu pot sa nu va intreb despre canonizarea sfintilor din inchisori, pe care o sustineti de multa vreme. Ati cunoscut vreo persoana care ar merita acest rang?


- Mi-a fost dat sa cunosc o multime de oameni extraordinari printre fostii detinuti politici, ca sa nu mai vorbesc despre cei de care stiu doar din marturiile cutremuratoare ale altora. Am invatat de la ei ca se pot birui vremurile in spirit si ca suntem un neam mai mare decat parem. Nu-s eu indrituit sa ma pronunt cine a fost sfant sau nu, in sensul precis al canonizarii bisericesti. Ma gandesc insa ca atunci cand, in alte arii ortodoxe trecute prin comunism, s-au gasit cu sutele sfinti recunoscuti oficial ca atare, nu se poate sa nu fi fost unii si prin temnitele romanesti... Cred ca un prim pas cumpanit si binevoitor ar fi sa se includa deocamdata in calendarul bisericesc o zi de cinstire globala si nenominala a martirilor Crucii din vremea prigoanei comuniste, care la noi a fost mai cumplita chiar decat in alte parti. Apoi sa se urmeze razbit cercetarea dosarelor de canonizare individuale, dar fara balastul prejudecatilor ideologice. Suferinta si moartea pentru Hristos transcend orice ideologii politice sau conditionari sociale. Iar mai marii Bisericii ar trebui sa se patrunda si sa se calauzeasca cei dintai de acest adevar literalmente crucial. Altminteri, vorba parintelui Iustin Parvu, "si de aceea ne bate Dumnezeu, ca nu stim sa ne cinstim martirii".


- In actualul context intern si international, mai credeti intr-o schimbare la fata a Romaniei pe temeiuri crestine?


- Aici nadejdea prisoseste asupra credintei si incerc sa nu uit - cum, din pacate, ni se cam intampla adesea - ca peste socotelile noastre omenesti exista bunul Dumnezeu, la Care toate sunt cu putinta.
SURSA: Revista "Formula AS"

14 august 2009

...alegere...


"PREFER SĂ FIU UN OPTIMIST CARE SE ÎNŞALĂ, DECÂT UN PESIMIST CARE ARE DREPTATE!"

Un mail primit de la un prieten... interesant!..



Pentru adultii contemporani, pseudo-intelecto-neuro-ipohondri...adica noi...

Se spune ca toate zilele trebuie sa mancam un mar pentru fier si o banana pentru potasiu. De asemenea, o portocala pentru vitamina C, o jumatate de pepene galben pentru a imbunatati digestia si o cana de ceai verde, fara zahar, pentru a preveni diabetul! Toate zilele trebuie sa bei doi litri de apa (si apoi sa astepti timp dublu decat timpul pe care ti l-a luat ca sa le bei). Toate zilele trebuie sa mananci Activia sau iaurt, pentru a avea "L.Cassei Defensis", care nu stie nimeni ce este, dar se pare ca, daca nu bei un iaurt si jumatate in fiecare zi, incepi sa vezi lumea cam tulbure. In fiecare zi o aspirina, pentru a preveni infarctul, si un pahar de vin negru, pentru acelasi lucru. Si altul de vin alb, pentru sistemul nervos. Si unul de bere, pe care deja nu-mi mai amintesc pentru ce era. Daca le bei pe toate impreuna, chiar si daca faci o congestie, nu te mai preocupa si probabil nici nu te mai intereseaza. Toate zilele trebuie sa mananci fibre. Multe, foarte multe fibre. Trebuie sa mananci intre 4-6 feluri zilnic, usoare, fara sa uiti sa mesteci de 100 de ori fiecare inghititura. Facand un mic calcul, doar pentru a manca, iti ia cam 5 ore. Ah, dupa fiecare mancare trebuie sa te speli pe dinti, adica: dupa Activia si fibre, dintii, dupa banana, dintii, dupa mar, dintii...si asa, daca ai dinti, fara sa uiti sa folosesti firul dentar, masajul gingiilor, o sorbitura de Plax... (Mai bine umple cada si pune muzica, pentru ca intre apa, fibra si dinti, iti vei petrece cateva ore aici, inauntru). Daca dormi 8 ore si lucrezi alte 8, plus cele 5 pe care le folosim pentru mancare, fac 21. Iti raman 3, in care intotdeauna se poate intampla ceva imprevizibil. Dupa statistici, vedem 3 ore zilnic televizor.. Ei bine, deja nu se poate, pentru ca in fiecare zi trebuie sa mergi cel putin o jumatate de ora (adica sa te intorci dupa 15 minute, ca altfel dupa o jumatate de ora se face o ora de mers). Si trebuie sa-ti pastrezi prieteniile, pentru ca sunt ca plantele: trebuie udate zilnic. Si cand pleci in vacanta, de asemenea. Pe langa asta trebuie sa fii bine informat, asa ca trebuie sa citesti cel putin doua ziare si anumite articole de revista, pentru a compara informatia. Ah !, trebuie sa faci sex zilnic, dar fara sa ajungi sa fie ca o rutina: trebuie sa fii inventator, creator, sa renovezi seductia. Asta ia timp; si nici nu mai vorbim daca este sex tantric!!! (cu respect iti amintesc: dupa fiecare, trebuie sa-ti perii dintii!) De asemenea, trebuie sa-ti faci timp pentru curatenie, pentru spalat rufe, vase, si nu mai zic daca ai caine, sau alt animal... Copii? In fine, dupa socoteala mea, imi ies cam 29 de ore zilnic. Singura posibilitate care-mi trece prin minte este sa faci mai multe lucruri deodata, de exemplu: iti faci dus cu apa rece si cu gura deschisa, asa bei cei 2 litri de apa. In timp ce iesi din baie cu periuta de dinti in gura, te duci sa faci amor (tantric) in picioare, cu perechea ta, care in treacat se uita la TV si comenteaza, in timp ce tu maturi. Ti-a ramas o mana libera? Cheama-ti prietenii. Si parintii !!!
Bea vinul (dupa ce iti chemi parintii va fi nevoie). Iaurtul cu mar ti-l poate da perechea ta, in timp ce isi mananca banana cu Activia si maine schimbati. Cel putin e bine ca deja am crescut, nu mai trebuie sa luam obligatoriul Danonino Extra Calcio in fiecare zi. Uuuf!!! Dar daca iti raman 2 minute, retrimite asta prietenilor (pe care trebuie sa-i uzi ca pe plante), in timp ce iei vitamina B6, care face foarte bine .. Si acuma te las pentru ca intre iaurt, jumatatea de pepene, berea, primul litru de apa si a treia mancare de fibra din zi, deja nu stiu ce sa mai fac, dar am nevoie la closet urgent... Ah, o sa profit si imi voi lua periuta de dinti...
> DACA DEJA L-AM MAI TRIMIS ALTADATA, SCUZE.... ESTE DIN CAUZA BOLII ALZHEIMER, PE CARE, IN CIUDA ATATOR INGRIJIRI, NU AM PUTUT S-O COMBAT...

11 august 2009

... Marin PREDA!?...


"Cel mai iubit dintre pământeni" e prima carte pe care am citit-o, de curând, scrisă de Marin Preda. Ce rău îmi pare! I-am purtat mereu o mare antipatie, din cauza notei de 3 pe care am primit-o în clasa a-XI-a, pentru că nu citisem Moromeţii. De fapt, în teză am luat 9, mă pricepeam să o scot la capăt cu un comentariu, folosindu-mă de ceea ce găseam în manual. Profesorul de română ţinuse să ne pedepsească, după ce la toată clasa ne dăruise câte-un 3, cu excepţia unui coleg, care împrumutase singurul exemplar de la bibliotecă şi se găsea în postura de a declara că citise romanul. Ca atare, ne picase şi la teză tot Moromeţii.
Acum m-am hotărât să citesc inclusiv Moromeţii, pe care o uram fără rezerve. De altfel, nu-mi plăcea nici felul în care era descris ţăranul român în Ion şi Răscoala, eu îl percepeam altfel, căci trăiam la ţară. Şi drept urmare, aveam în liceu o mare aversiune faţă de toate romanele autorilor români pe care eram obligaţi să-i citim. Pur şi simplu nu-mi plăceau subiectele în sine, mai puţin mă interesa atunci stilul în care erau scrise. Mă atrăgeau romanele cu cavaleri, cele cu răscoale şi destine ţărăneşti mi se păreau absolut banale la vârsta aceea. Că era vorba şi de istorie... puţin îmi păsa... Cred că va trebui să le recitesc cu mintea de acum.
Marin Preda m-a uimit! O minte sclipitoare, îi scapără cuvântul sub condei. Mărturisea că scrie foarte greu, trei pagini într-o zi. Dar ce limpede curg ideile şi frazele lui, de parcă ar fi scris extrem de uşor, ca într-o joacă. Deci talentul scriitorului nu este de ajuns, el adaugă harului primit efortul de a şlefui cuvântul, până când fraza şi mesajul ei vor cuprinde, într-un tot, divinul, omenescul şi stropul de înţelepciune care poate transmite învăţăminte şi influenţa destine. Că drept să vă spun, scrisul de amorul artei, jocul de cuvinte, nu mă mai atrage de mult, arta pentru artă nu-mi mai spune mare lucru...
Vreau să las aici un fragment din Cel mai iubit dintre pământeni. Sper să aibă răbdare să-l citească cei care ar trece pe-aici... Mă rog, asta e mai puţin important... pentru mine...

"Mi se păru firesc să consider că oamenii, deşi erau oameni care gândeau ca şi mine, nu erau conştienţi că, de mii de ori mai mult ca în trecut, sunt cobai... Se cred totuşi stăpâni pe destinul lor şi sunt, din această pricină, de o trufie fără limite. Au creierul inflamat. Şi poate că pentru întâia oară în istoria cantitativă a omenirii, eliberaţi de credinţa în Dumnezeu, de chingile unei morale căreia i se supuneau fiindcă ştiinţa nu sfâşiase încă valurile divine care le inspirau vina şi teama, ticăloşii se simţeau din ce în ce mai în largul lor şi domnia care li se aşternea dinainte, care li se prepara sub ochii noştri, nu era însoţită de nici un fel de ameninţare şi formele de ticăloşie începeau să apară pe pământ drept cele mai fascinante spectacole, expresia de jubilaţiune a ticăloşiei mai puternică, mai atractivă, mai curajoasă faţă de moarte (eterna tragedie!) decât cea a conştiinţelor pure, tot mai rarefiate şi cărora li se rânjeşte: ei bine, aşa este, recunoaştem, sunteţi puri, aveţi revelaţiile voastre sublime, dar rezistă ele gândului că până la urmă o să muriţi tot într-un mod atât de scandalos ca şi noi şi lespedea mormântului va închide o dată cu trupurile voastre şi idealurile care v-au animat şi ideile generoase pentru care aţi luptat? Nu există dincolo un empireu în care să vă regăsiţi. Ha, ha, ha! Dincolo nu mai există nimic! Adio, tout est fini, dirlalai, dirladada! În timp ce noi sfidăm moartea, ne batem joc de ea... Era ticăloşilor, astfel îmi veni în minte titlul noii mele lucrări. Nu secolul, nici mileniul, ci Era, care putea fi mult mai mult.
Sunt eu oare atât de sceptic sau poate atât de înspăimântător?, mă întrebai după ce această veche idee ce îmi încolţise în minte încă din adolescenţă, citindu-l pe Platon, se cristaliză îmbogăţită de propria mea viaţă. Fiindcă îmi dădeam seama: ar fi însemnat să sperii pe semenii mei cu o astfel de viziune asupra rupturii echilibrului nostru interior, care ne ajutase să trăim totuşi pe planeta noastră cel puţin un milion de ani. Natura umană fusese studiată cu mult înaintea mea de toţi marii filozofi şi artişti. Se produseseră în ea astfel de mutaţii catastrofale? Ajunsese ea chiar atât de fundamental diferită? Nu, dar ceva grav se produsese totuşi. Omenirea va sombra în urma acestei ere sau va reînvia? Iată întrebarea. Neliniştea trebuia să se insinueze în spiritul cititorului. Totuşi, cei virtuoşi nu aveau chiar nici o şansă să domine, să evite, să scurteze această domnie, această frenetică eră a ticăloţilor? Ba da, trebuiau afirmate vechile valori... Teama de moarte cred că e cu atât mai mare, gândeam, cu cât suntem, de pildă, mai puţin legaţi de viaţă. Se zice contrariu despre bătrâni, care, chipurile,"se desprind"de ea, se liniştesc. Nu se liniştesc, dorinţele rămân, cum mi-am dat seama din starea de spirit a bunicului. Nu se desprind. Se desprind ca să vadă ce? Dincolo de viaţă e neantul, nimicul, spun ticăloşii. Ce să contempli? (Se ia drept contemplare nemişcarea bătrânilor.) Adâncimea infinitului mic? Vastitatea infinitului mare? Nici vorbă, bătrânul contemplă tot viaţa, a lui şi a altora, e mândru că a atins o asemenea vârstă şi şi-a trăit bine viaţa sau e deprimat dacă nu şi-a înţeles-o... Aici e aici! Lumină nu e decât pe pământ, universul e de catran. Spiritul bâjbâie încercând să pătrundă negrul cosmos, din care miliardele de stele nu pot alunga întunericul. Cum am putea să nu ne speriem de sfârşitul nostru? Nu ne speriem fiindcă ne naştem cu bucuria de a fi, iar această bucurie se alimentează din noi înşine şi ne pune în mişcare să ne dovedim că suntem. Aţi observat? Cât de înţelepţi devenim în orele când muncim? Moartea nu mai există decât ca o pură idee. Dacă ne-ar prinde cu ciocanul în mână, sau la arat, sau în toiul oricărei alte munci în care ne-am dărui cu toată fiinţa şi am muri înainte ca bucuria dăruirii să se spulbere, această dăruire ar fi ca un scut, am muri tot atât de împăcaţi ca într-un somn, care ne-ar doborî irezistibil şi ne-am scufunda euforic, ca şi când am fi drogaţi. Bucuria unei împliniri ne învăluie sufletul şi îl apără de groaza morţii. De aceea după o credinţă populară mor greu ticăloşii, adică cei care n-au trăit decât pentru ei sau au făcut rău altora (Shakespeare le aduce în acle clipe înaintea ochilor fantomele victimelor lor), dar nu numai marii sceleraţi au coşmarul sfârşitului, ci şi egoiştii de toate nuanţele, de la cei care au trăit pe spinarea altora, până la cei care n-au iubit pe nimeni. Cât de apropiată, de familiară e moartea, cât de amestecată e ea printre treburile noastre şi cu cât humor simplu stăm de vorbă cu ea, ca Ivan Turbincă, acest erou care îi trăgea de-atâtea ori clapa. N-o să trăiesc cât lumea şi n-o să mor de două ori, se mai spune. E-un gând de om legat de viaţa plină, singura care există şi care continuă şi după noi, în timp ce ticălosul e pedepsit să se sperie necontenit. De aceea îi e atât de groază să rămână singur în tăcerea odăii sale. Dacă mor, îi vine lui gândul, n-o să mai pot înfuleca şi bea la nesfârşite petreceri, n-o să mai pot să ţes intrigi împotriva altora, n- să mai pot să-mi aduc în pat în fiecare noapte altă muiere. Ticălosul e legat de viaţă, nu "şi-o trăieşte", cum e el ferm încredinţat, căci viaţa înseamnă şi moarte, or cu moartea el nu e în regulă, deşi o sfidează tot timpul gălăgios şi cinic... Se mai spune că adesea ticălosul are somnul adânc şi liniştit şi că puţin îi pasă de îndrăzneţile lui fărădelegi comise peste zi. N-aş crede! Nimeni nu-i garantează că o mică întâmplare, un fapt neînsemnat, un gând viclean care i se şopteşte la ureche de către un lat ticălos (unul mai mare!) nu i-o va trezi când îi va fi lumea mai dragă. Hm! dar ticălosul se poate şi îndrăgosti şi poate fi şi respins, poate avea un copil care să-i moară, poate cădea la pat şi poate fi strâns fără milă în cleştele implacabil al suferinţei îndelungi cu sfârşit doar în moarte. Ni se poate răspunde că şi virtuosul poate avea aceeaşi soartă şi dragostea lui poate fi respinsă, şi copilul lui poate muri şi că microbul, virusul sau cancerul nu aleg. Da, dar conştiinţa lui nu va fi surprinsă. Nu va intra în derută că e respins în dragoste, îşi va iubi copilul şi în moarte ( nu va fi disperat că nu l-a iubit în viaţă, că n-a avut grijă de el, că l-a abandonat mizeriei fizice şi morale). Cât despre propria lui suferinţă în boală şi în ghearele morţii, nici atunci nu va fi surprins, căci el îi cunoaşte demult pe aceşti inamici implacabili, în timp ce ticălosul se crede nemuritor şi îl va apuca în acele clipe groaza cea mare. Da, ni se poate răspunde, dar am văzut virtuoşi chinuindu-se pe patul morţii şi ticăloşi murind fericiţi în braţele unei femei sau în toiul unui chiolhan... E adevărat, există şi virtuoşi chinuiţi şi ticăloşi care jubilează o viaţă întreagă şi mor fără chinuri în câteva secunde. Dar cine îţi garantează că vei avea acest rarisim noroc să fii mereu ferit de chinurile conştiinţei şi să închizi ochii pentru totdeauna strângând în braţe o muiere? Dimpotrivă, infinit mai multe şanse sunt să dai, nepregătit, de belea...Şi pe urmă cine spune că a fi virtuos înseamnă să nu strângi în braţe o muiere şi să nu iei parte la un chiolhan? Da, dar felul cum o face un ticălos are o coloratură aparte... El inspiră o veselie de care amintindu-ţi te apucă întâi o vagă nelinişte, apoi o insuportabilă greaţă..."

7 august 2009

De vorbă cu amintirile...


Mi-am adus aminte de ceea ce iubeam in prima tinereţe... caii şi artele marţiale. Desigur că pasiunea există şi astăzi,sub altă formă, dar pe atunci, aveam 19 ani, m-am înscris la un club de Karate şi o lună am făcut şi antrenamente de echitaţie. Şi acum îmi pare rău că am renunţat, dar cred că la un moment dat simţim că nu le putem face chiar pe toate, este nevoie de timp...
În timpul practicilor de toamnă din vremea şcolii, mă cocoţam, ajutată de colegi, pe spinările cailor ce-i întâlneam pe câmp sau livezi. Când nu aveam chef, mă luau ei şi mă urcau cu forţa, până mă făceau să râd... Mă mir şi acum de inconştienţa noastră, dar animalele erau blânde, obişnuite cu oamenii.
La echitaţie m-am înscris într-o toamnă. Am fost primită în ciuda faptului că erau admişi numai cei care nu depăşeau vârsta de 18 ani. Antrenorul, colonel în rezervă, Colonelul, avea un umor irezistibil. Pe lângă asta, mai avea şi darul de a-ţi induce un soi de încredere, încât aveai impresia că eşti cel mai bun sau că vei fi cândva.
Ah, îmi plăcea la nebunie să sar în şa, ţinându-mă doar cu o mână de mânerul şeii speciale pentru încălzirea de dinainte de antrenament, neprevăzută cu scări. După cum, la fel de mult, iubeam zîmbetul satisfăcut şi complice al Colonelului, care ne urmărea cu coada ochiului.
Dar, ca orice amintire, clipele acelea stau acum ascunse după cortina lui a fost o dată... Din când în când, o mai dau la o parte şi mă plimb cu un gând vesel sau nostalgic printre fericirile mele...


Voi posta mai departe câteva imagini cu cai, aceste alte minuni ale lumii lui Dumnezeu...








Cât despre artele marţiale... Câţi nu eram îndrăgostiţi, fete şi băieţi, de Bruce Lee... Eu am o simpatie aparte şi pentru fiul său, Brandon Lee, datorită filmului Corbul, în timpul filmărilor căruia a şi fost împuşcat.
Pe parcursul antrenamentelor am descoperit câtă armonie poate exista între mintea şi trupul nostru şi ce minunat se pot completa, coordona. Iar fiecare Kata nu era altceva decât un fel de arie de balet, cu altfel de mişcări şi fără acompaniament muzical, muzica venea de undeva din interiorul nostru.



Imaginea din Corbul, ca şi diverse scene pline de violenţă, trezesc un sentiment de îndoială asupra mesajului, dar eu nu le iau în seamă, preiau nu ceea ce înseamnă comercial, ci doar concluziile care se desprind dincolo de umbrele din viaţa omului: "OAMENII MOR, CLĂDIRILE ARD, DAR DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ E VEŞNICĂ."


Dumnezeu să-i odihnească în pace şi pe tată şi pe fiu...

5 august 2009

Dialog, de Cristi OPRESCU



Cum ştii, stăteam şi te pândeam.
Abia venisem când - unul -
trecând pe-acolo pe unde trebuia să treci
mă întrebă: ce faci tocmai aici?
Eu fac ce fac. Aştept, de câteva ore,
un tren al meu, cu întârziere neanunţată.
Cum ştii, stăteam şi te pândeam
să treci,
gara sufletului meu se făcuse pustie,
mă răzbise somnul şi
m-am aşezat atunci aşa, ca nebunul,
de-a curmezişul liniei destinului adormind
cu aşteptarea trasă pe ochi...
Şi n-ai trecut...
Mai stau o înnoptare, mi-am zis,
mai stau o înnoptare...
şi-am stat o săptămână încheiată şi încă...
Ce mai! Penelopam, penelopam...
Cum ştii, stau şi te pândesc, dar, apropo,
tu mai ai de gând să întârzii mult?
Căci eu
te mai aştept viaţa asta
și atât.

Scrisoare, de Maria BĂNUŞ



Să taci. Îţi scriu fiindcă-i o noapte limpede ca o frunte de ied,
fiindcă mi-e cerul gurii amar ca pieliţa nucilor noi,
îţi scriu fiindcă suntem atât de uituci amândoi.
Curând şi bătaia fumurie a pleoapelor vom uita-o, cred.
Ascultă. Mergeam. Deodată părul ciufulit îmi căzu peste faţă. Ţâşnise vântul.
Crengile arse de praf se căutau între ele cu foşnet moale.
Era un salcâm, era şi marea. Ne-am oprit să-mi scutur nisipul strâns în sandale.
Atâta tot. Încheieturile tale îmi erau mai dragi decât cerul şi decât pământul.