BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

25 februarie 2010

...gânduri...


Recitesc Cartea Mironei, de Cella Serghi. Doamne, găsesc în ea toate cuvintele pe care le iubesc! Scrisul ei curge lin, reușind să prindă, cu atâta ușurință aparentă, fizionomii, caractere, decoruri, scene de viață, viața însăși. Până și în descrierea unei ținute există atâta farmec, personajele ei sunt extrem de vii, încât deseori am impresia ba că se vor desprinde dintre pagini și vor începe să evolueze chiar lângă mine, ba că și eu sunt o parte din povestea ei, gata să-mi iau rolul în serios, grăbită să-mi spun replica...
Și Pânza de păianjen îmi place la fel de mult! Deși mi-e atât de milă de oamenii, fie reali, fie personaje de roman sau film, prinși în mreje de viață în care se zbat deznădăjduiți, nereușind niciodată să aibă pe de-a-ntregul ceea ce-și doresc, mulțumindu-se cu frânturi, cu firimiturile a ceea ce nu pot avea desăvârșit. Dar cine își poate învinge visul posedându-l cu adevărat? Sau măcar strălucirea lui, nu numai umbra? Cât de trist poate fi să trăiești lângă un om și să te implici într-un amor care te mistuie doar pentru că amantul seamănă cu cel pe care -l iubești și nu-l poți avea? Ce căutare chinuitoare! Și în cele din urmă să nu prinzi niciodată fericirea... Dar poate că ești fericit doar când reușești să te eliberezi pe deplin de toate fantomele iubirilor ori neiubirilor care te bântuie și liber, liber de patimi, liber de chinuri, să continui să trăiești fără a fi dependent de ceva sau cineva...
Cine mai știe... Uneori oamenii își iubesc lanțul, colivia... Se complac, se resemnează... Și ce-i libertatea? Când vreau să-mi răspund la întrebarea asta, mi-aduc aminte de martirii închisorilor comuniste, cei cu trupul zăvorât între ziduri reci de piatră, dar cu sufletul cuprins de pace adâncă, împăcat și liber, atât de liber, încât nici o putere lumească nu-l putea opri din zbor. Și ce zbor...
Când reduci lumea, viața la cele lumești și materiale, până și visul capătă valențe de micime și neputință odioasă. Când toate sunt raportate la spiritual și dumnezeiesc, lucrurile și trăirile cresc, se transfigurează, se înduhovnicesc și ce-i cu neputință la oameni devine cu putință la Dumnezeu... Inclusiv ca omul să fie fericit și în lumea asta trecătoare...

Niciun comentariu: