ca-n nopţile copilăriei mele!"
Magda Isanos
Doamne unde-ai să ne-aşezi pe noi?
Doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi,
visătorii,
care-am băut din corola florii
de mătrăgună şi-am trăit goi?
N-am avut alt-avuţie
Decât praful de pe tălpile noastre,
Altă casă decât zările-albastre
Din copilărie.
Oamenii, ocolindu-ne-au zis:
Cine sunt aceşti vânzători de vis?
N-am avut linişte, n-am avut mas-aşezată,
însă Tu ne zâmbeai câteodată.
Te-arătai la sfârşitul câte unui cuvânt,
erai ca un fulger, ca o pală de vânt.
Şi noi ne spuneam rugăciunile,
încrezători în toate minunile.
Doamne, dintre toţi copiii Tăi,
numai noi am fost ca paserile-n aceste văi.
Iartă-ne ce-am greşit şi primeşte-ne-n grădinile
pe care îngerii tăi le-au plivit.
Pune-Ţi mânile
pe ranele noastre prea pământeşti
şi spune că ne vindeci şi ne primeşti.
Logodnă
Logodnicul vine-n amurg,
vesele pletele-i curg.
Puneţi-mi rochii albastre, flori.
N-auziţi paşii biruitori?
Unde-i inelul scump, dăruit?
Luna nu vrea să-l zărească.
O, ce poveste copilărească:
cum ne-am văzut, ne-am iubit.
Fragedă, inima ni s-a frânt.
Prielnici de-acum ne fie
zeii cei blânzi din pământ
şi-ai cerului zei o mie.
Creanga belşugului, necontenit
scuturată de noi, rodească.
O, ce poveste copilărească...
cum ne-am văzut, ne-am iubit.
Ultimul sărut
Buzele tale scumpe-n astă seară
inima tristă mi-au pecetluit,
ca dragostea ce-acolo a-nflorit,
cât vei fi departe să nu moară.
Şi toate câte vieţii i-am furat,
cu lacomă şi-nfrigurată mână
(orice-ar veni de-acuma), să rămână
ca-n clipa asta bun şi neîntinat.
Buzele tale triste mă rugară
- pecetluindu-mi inima, tăcute -
să nu las amintirile să moară
când numai ele n-or mai fi trecute.
Oamenii mă uimesc
Oamnenii mă uimesc şi-acum.
Aş vrea să cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor şi-n drum
larg să-mi alătur paşii de paşii lor grei.
Fiecare zare să nu aibă-n spatele ei înc-o zare,
fiecare cuvânt să nu aibă-un clopot mai mult,
de care numai eu, când se face noapte, s-ascult.
O viaţă-aş vrea, o viaţă oarecare,
atât de strâmtă-ncât să pot dormi
şi uita vocile nepământene;
cerul molatec, destrămat în gene,
să nu poate visuri zămisli.
Uneori îmi spun: am să mor
atât de singuratecă-n mijlocul lor;
limba simplă-a bucuriilor n-am învăţat;
am să mor ca o pasăre care prea mult a zburat,
dar n-a făcut cuib nicăieri.
În loc să trăiesc, am cântat melancolicul ieri;
şi semnele pe care le-am primit n-au fost de la oameni,
au fost de la flori. Tu cu cine te-asameni?
Mă-ntrebau pururi privirile-omeneşti.
Din pământ ca noi toţi porneşti,
dar este-n inima ta o pace si-o-ntunecime
din care cresc nişte vorbe ciudate. "Mulţime,
nu mă goni, ca voi sunt, ca voi sunt şi eu!"
Dar ei mă lăsau deoparte mereu,
şi cuvântul "poet" răsuna în râs,
pe buzele lor, care n-au sărutat, n-au surâs.
Aş vrea un basm
Aş vrea un basm, dar cine să mi-l spună
când a tăcut de-o vreme chiar şi vântul?
E focul stins şi noaptea-i fără lună
şi muzei mele i-a-ngheţat cuvântul.
Era o fată şi-un bunic bătrân;
erau poveşti şi maci aprinşi în lunci;
parfum şi greieri ce cântau în fîn -
şi-i mult de tot de-atunci.
Bătrânu-i mort acum, şi buzele-i sunt mute.
El doarme-n sânul bunului pământ,
şi de-ar trăi, azi, cine să-i asculte
povaţa înţeleptului cuvânt?
A scârţâit o mobilă prelung,
şi vântul parcă plânge la fereşti -
neostenite clipele se scurg.
Nu-i nimeni să m-adoarmă cu poveşti.
Un comentariu:
Trimiteți un comentariu