”Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului." William Shakespeare


BINE AŢI VENIT!



25 august 2010

...o zi de lucru



Vi s-a întâmplat să plecaţi dimineaţa de acasă cu un sac de nervi în spinare şi când ajungeţi la lucru să-l desărcaţi încet-încet? Deşi cel mai adesea sacul cu nervi şi tensiune se umple la lucru, printre colegi şi probleme de serviciu.
Ei bine, pentru că ieri dormisem după-amiaza, somnul meu şi-a luat liber şi a plecat la plimbare până spre dimineaţă, oricât îl amăgeam să vină înapoi, nici că se sinchisea, amărâtul. Iar pe vecinii mei nu ştiu ce-i apucase şi pe ei, că tot chicoteau şi se hlizeau, cu sonorul vocii cam tare pentru ore atât de înaintate. Şi dacă nu dorm bine, e sigur că nu mai pot să-mi intru nici eu în voie, darmite cei din jur. Aşa că, la cât eram de nedormită, cum intru în birou, îmi sare în ochi mizeria dimprejurul scaunului meu. Mă uit pe birou, scrumul de ţigară se lăfăia în voie şi printre dosare şi cărţi, inclusiv în cana cu care beau câte ceva... Am explodat: "Cine naiba a lăsat cocina asta pe biroul meu?" Nu suport ţigările,  dar nimic nu mă deranjează aşa de tare ca scrumul împrăştiat peste tot pe care-l lasă unii dintre fumători în urma lor, în cazul de faţă o femeie...
Între timp, îl văd pe unul din colegi cu geanta pe umăr, gata s-o întindă. "Şi tu, unde o tai iar?" " Să duc procedura dincolo..." "Zău, ţi-am spus că ţi-a dus-o Cătălin o dată cu a mea. Iar ai pretext să chiuleşti..." Sar şi la Cătălin: "Şi tu, mă rog, de ce nu-i spui că i-ai dus procedura?" Cătălin se face mic şi mă informează că a lui Ovidiu mai trebuie modificată. Înţeleg. Intră colegul Ionuţ, care venise vesel şi bronzat de la mare. Ocoleşte biroul să mă pupe. Ovidiu şi Mihaela comentează: " Bine că numai pe ea o pupi!" Ionuţ către Ovidiu: "Doar n-ai vrea să te pup pe tine, că sigur n-am înnebunit la mare, cu tine am dat mâna, ţi-ajunge!" Ovidiu: "Şi Adriana... pe tine te pupă, pe mine când m-am întors din concediu, m-a anunţat de cum am intrat pe uşă că ele merg pe teren, m-au sechestrat în birou..." Îl atac frontal: "El a venit să mă pupe pe mine, nu invers, confunzi lucrurile, şi aşa e frumos, tu trebuia să procedezi la fel, dacă ai avut chef de pupături cu colegele, dar ai pierdut ocazia, asta e! Altădată!" 
Ionuţ ne-a  povestit una, alta despre cum a fost în concediu şi tensiunea s-a mai risipt. Am adus mătura şi făraşul de la baie, am adunat scrumul, iar colegii mai în glumă, mai în serios, m-au întrebat: "Adriana, când îţi iei concediu, că noi credem că ai nevoie!" Zâmbesc şi le dau dreptate: "Cât mai curând, că nu vă mai suport! Nici pe voi, nici pe cetăţeni, serios, nu mai am răbdare nici măcar să-i ascult un minut la telefon...!" "Păi..., aşa ziceam şi noi!" 
Cum eram în timpul programului cu publicul, intră două doamne. Le invit să-mi povestească despre problema ce le-a adus la noi. Una dintre ele mă priveşte cu aerul acela care-mi dă de înţeles că ea nu vrea să vorbească cu mine. Insist. Degeaba. O prefera pe Mihaela, căci mai discutaseră şi altădată. Îmi văd de treabă. Mihaela  îi aduce la cunoştinţă că eu am preluat cazul dumneaei.  Nu avea nicio legătură cu ceea ce eu analizasem până în prezent, doamna avea de reclamat o problemă ce ţinea de altă direcţie şi am îndrumat-o să apeleze la cei competenţi. S-a uitat la mine cât putea ea de urât şi-a exclamat: "Păi, nu era nevoie să urc două etaje ca să-mi spuneţi asta. Nu cred că staţi  bine pe scaunul ăla." M-a luat absolut prin surprindere. Când este nevoie, mai ridic şi tonul, în special la cei care vin să pârască fără a avea un motiv întemeiat, bătrâni fără un strop de minte la vârsta lor, de necrezut, totuşi, foarte adevărat. Dar doamnei cu pricina îi vorbisem calm, politicos, nici nu aveam de  ce s-o reped, cel puţin. A plecat bombănind, lăsându-ne pe toţi cu gura căscată. Ulterior, Mihaela mi-a dat relaţii despre cine era şi am constatat că pe doamna chiar aveam dreptul să o iau eu la întrebări, căci expiraseră două termene pe care i le acordasem în vederea îndeplinirii unor acte, iată că nu avusesem de unde să ştiu, doar corespondasem cu ea în scris şi vorbisem la telefon. Ei, uite-aşa aş putea să-i trântesc şi eu o amendă, ca să mă răcoresc deplin, însă nu sunt adepta răzbunărilor, mai ales la locul de muncă.
Dar mi-am făcut o cafea, mi-a mai trecut şi somnul, am fost şi pe teren cu Laura la o întâlnire cu oameni care îmi plac, am şi povestit cu Ioji, cel mai iubitor în a depăna poveşti din cele trăite de el personal şi ziua mi s-a luminat de-a binelea printre colegii mei. Am venit acasă liniştită, gata să o iau de la capăt cu treburile de prin casă, asistată de ochii mari ai pisicuţului meu, Chris.
Vedeţi, lângă oameni ne umplem şi de cele bune şi de cele rele, prin ei creştem, prin ei scădem. Iar cei pe care-i întâlnim cel mai des, după familie şi prieteni, sunt colegii de serviciu. Şi noi avem zile în care ne declarăm război pe faţă, precum şi zile în care suntem cei mai buni prieteni. Dar la ură şi duşmănie nu rămânem niciodată, deşi stiu că există şi cazuri de felul acesta. Au unii... aşa... de împărţit ceea ce nu poate fi niciodată împărţit, dar nu realizează şi e păcat, mare păcat, se otrăvesc singuri cu ură, în loc să aleagă iubirea balsam pentru suflet.
E-atât de uşor să iubeşti, dincolo de zilele în care te mai trezeşti şi cu faţa la pat. Toţi avem dreptul, din când în când, la câte o zi în care să ne ţinem zâmbetul ferecat, dar am observat că de pierdut, pierd tot aceia care nu surâd.
Eu vă urez celor care mai treceţi pe aici să nu uitaţi să vă bucuraţi de orice zi, indiferent de cum incepe după răsăritul soarelui... Daţi-vă o şansă ca până la apus să vă împăcaţi cu toţi şi cu toate, în special cu inima dumneavoastră!

Şi... cum aş zice în emisiunea mea de pe radio, închei cu un cântec pentru fumători...

Niciun comentariu: