BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

15 septembrie 2010

ROLUL IUBIRII ÎN PLĂMĂDIREA COPILULUI

...de Adriana Hâncean, psiholog
...preluat de aici: http://www.familiaortodoxa.ro/

Cu adevărat, noi, ca părinţi, suntem datori să asigurăm copiilor noştri un viitor cât mai bun – atât cât ţine de noi; iar când vorbim de viitor înţelegem că această lume şi această viaţă nu reprezintă realităţi ultime.
Suntem cu toţii îngrijoraţi de mersul acestei lumi şi am dori să-i ferim pe copiii noştri de influenţele ei ucigătoare de suflet, dar cum?
Întrebat fiind odată părintele Adrian Făgeţeanu (pe când era duhovnic la Mănăstirea Antim din Bucureşti) de când începe educaţia unui copil, acesta a răspuns: „Cam cu douăzeci de ani înainte de naştere sau, mai bine zis, o dată cu naşterea mamei lui”. De aici se înţelege cât de importantă este pregătirea noastră, a celor ce suntem sau vom deveni părinţi; cât de important este lucrul cu noi înşine pentru a tămăduirea rănilor văzute şi nevăzute ale sufletului nostru – angajarea proprie pe drumul anevoios al dobândirii credinţei, iubirii şi al oricărei alte virtuţi.
Iată de ce trebuie spus încă o dată că momentul naşterii copilului nu este punctul zero al educaţiei. Pe parcursul celor nouă luni de sarcină, pruncul nu numai că are capacitatea de a recepta afecţiunea şi de a da un răspuns emoţional la toate influenţele simţite, pozitive ori negative, ci dobândeşte şi capacitatea de a asimila toate aceste experienţe timpurii în aşa fel încât, la naştere, copilul nu va fi un fel de tabula rasa, ci va dispune de o pregnantă memorie afectivă, care-l va însoţi pe întregul parcurs de după naştere.
Se ştie din relatările acelor mame care au ascultat muzică clasică în perioada sarcinii cum, după naştere, copiii lor se orientau anume către acel tip de muzică ori de câte ori se simţeau obosiţi, tensionaţi, nesiguri; ei au păstrat aceste înclinaţii muzicale pe termen lung. Iată de ce participarea femeii însărcinate la slujbele Bisericii şi la Sfintele Taine se va constitui într-un bun deja dobândit de prunc, chiar înainte de primirea Botezului. În viaţa Sfinţilor Chiril şi Maria, părinţii Sfântului Serghie din Radonej, ce se prăznuiesc la 26 septembrie, este trecut următorul fapt: „Maria s-a îngrijit anume de copil, încă de pe când se afla în pântecele ei, luând aminte în chip deosebit la viaţa ei duhovnicească. Stăruinţa ei a crescut după ce pruncul a strigat cu glas mare de trei ori din pântecele ei, pe când se afla la Sfânta Liturghie”.

 
Folk - Grupul Ecoul - Din copilarie
Această nouă persoană este într-un dialog cu mama sa şi cu familia sa încă de acolo, din pântec. Psihologia consideră că primul mare act de cooperare mamă-copil are loc în timpul travaliului şi al naşterii, naşterea nefiind deloc un parcurs la care participă doar mama. Sunt copii care-şi ajută mamele să nască şi sunt copii, mai pasivi, mai temători, care parcă ezită să vină pe lume. Bine ar fi ca, acolo unde nu sunt cu adevărat temeiuri medicale, naşterea să se realizeze pe cale naturală. Şi aceasta deoarece, astfel, fătul are prilejul să participe cu forţele sale la această chemare la viaţă. În ceea ce o priveşte pe mamă, studiile indică următorul aspect: după o naştere prin cezariană, tendinţa mamei, mai mult sau mai puţin conştientă, este de a da atenţie refacerii după o intervenţie chirurgicală. După o naştere pe cale naturală, însă, trăirile ţin să se concentreze mai mult pe eveniment decât pe refacerea post-chirurgicală.
După naştere şi în primul an de viaţă, experienţa afectivă a copilului este de o importanţă covârşitoare, nevoia de dragoste şi „foamea” de prezenţa adultului fiind foarte active. La numai zece săptămâni de la naşterea sa, copilul este vădit mai interesat de o faţă omenească vie decât de cea dintr-o fotografie. El este capabil să facă deosebirea între imobilitatea unei feţe de pe un ecran şi expresivitatea chipului mamei, cu care se afla într-un schimb emoţional, într-un dialog în care fiecare zâmbet sau privire îşi găseşte răspuns. Se pare că prima oglindă în care se priveşte fiecare om este chipul mamei sale; una dintre competenţele pe care i le recunoaşte ştiinţa acestei persoane minunate, bebeluşul, este de a o investi pe o femeie ca mamă în urma acestui schimb la nivelul privirii şi surâsului. S-ar putea spune că, psihologic vorbind, acesta este debutul maternităţii psihologice, pentru că nu poţi fi mamă (sau tată) decât în raport cu cineva.
Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, persoana respectivă va face eforturi continue întreaga sa viaţă pentru a găsi condiţia acelei dependenţe afective de care iniţial a fost lipsit. Aşa se face că omul respectiv va deveni în timp o fire suspicioasă, lipsit de încredere în ceilalţi, frământat, incapabil de a consolida o relaţie profundă şi de durată în viaţa sa. Îi va fi dificil să aibă prieteni, să creadă că cineva îi doreşte binele, că este iubit de soţ, de soţie, de alţi apropiaţi, va schimba mai lesne duhovnicii. Va aştepta şi va cere de la toţi aceştia ceva ce ei nu pot plini, cu oricât de multă iubire i-ar veni în întâmpinare. Nu întâmplător, un mare părinte duhovnicesc spunea că, în zilele noastre, pentru a aduce un suflet la o anumită vârstă duhovnicească trebuie să-i fii mai întâi mamă şi tată – adică să umpli acel mare gol sufletesc de iubire. Bineînţeles, însă, că ceea ce nu pot plini oamenii o poate face Dumnezeu, căci aceste goluri se pot tămădui numai în dragostea Sa…
Înainte de a naşte, mama îşi hrăneşte copilul prin intermediul sângelui ei, iar după naştere îl hrăneşte cu laptele său. Prin lapte, copilul primeşte şi ceva din trăsăturile mamei, din trăirile ei, din dragostea şi tandreţea ei. Când mama îşi hrăneşte copilul, ea trebuie să o facă conştient, vorbindu-i şi acordându-i întreaga atenţie şi prezenţă. Copilul trebuie zămislit în dragoste şi hrănit în dragoste. Neliniştea mamei, tristeţea ei, gândurile ei negative – toate se transmit copilului. Acei copii ai căror mame trec printr-o psihoză post-natală, chiar dacă au numai câteva săptămâni, evită privirea tulbure a mamei, întorcând capul în timpul hrănirii, şi se înviorează când intră în comunicare cu o persoană sănătoasă, căutând privirea acesteia. Depresia mamei devine şi depresia copilului; iar, printr-o reacţie circulară, depresia bebeluşului întăreşte depresia mamei.
În primul an de viaţă, rolul mamei este hotărâtor. Tatăl pare acum a fi în umbră. Mai mult, dacă el însuşi nu a ajuns la maturitatea necesară, se va simţi neglijat, asemenea unui copil mare, şi se va retrage şi mai mult. Rolul tatălui este însă doar aparent redus; el trebuie să aducă siguranţă soţiei cu sprijinul său şi să o secundeze, astfel încât prin prezenţa sa, mai târziu, copilul să se poată desprinde de mamă, să poată ieşi din relaţia de fuziune cu ea. Tatăl trebuie să devină o a doua persoană de referinţă în viaţa copilului, încât desprinderea de mamă să nu se realizeze cu dramatism, aşa cum se întâmplă cu copiii prea „mămoşi” atunci când încep grădiniţa sau şcoala. Când tatăl lipseşte de acasă foarte mult timp, datorită serviciului, este foarte greu să satisfacă aceste condiţii – însă acolo unde este dorinţă, Dumnezeu oferă şi posibilitatea împlinirii ei! Un timp poate mai scurt, dar de calitate, oferit familiei este de folos pentru păstrarea treimii de persoane. Părintele Adrian Făgeţeanu considera că menţinerea relaţiei de comuniune între soţi, mai ales în aceste momente, rămâne soluţia cea mai bună – mai ales când există şi tendinţa soţiei de a se lăsa total absorbită de nevoile copilului şi de a-l marginaliza pe soţ.
Iată că, de obicei, ne imaginăm că devenim maturi emoţional începând cu majoratul de la optsprezece ani, ori poate la douăzeci şi cinci ani, ori poate la treizeci ani – ca şi cum maturitatea ar veni de la sine şi pentru oricine o dată cu înaintarea în vârstă, ca un salt simplu şi firesc, după nişte achiziţii academice, de profesie sau de rol. Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Această maturitate afectivă (de fapt socio-afectivă, pentru că se naşte şi creşte în planul comuniunii cu ceilalţi) nu este o floare apărută peste noapte în grădina vieţii, ci are în fundal etape succesive. Fiecare etapă de viaţă este definită prin propria sa creştere în iubire – există, adică, o maturitate afectivă a copilului de un an, a copilului de trei ani, a celui de şapte ani, a celui de paisprezece ani şi tot aşa.

Niciun comentariu: