BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

2 octombrie 2010

...gânduri




Aerul miroase a toamnă. Şi a ploaie... Deşi soarele a surâs şi azi peste lume... Tăcut, se stinge undeva spre apus... Miroase şi a amintire. Dar mai ales a dor.
Mă uit cum cad frunzele, parcă se preling, trecând prin ceţuri de tristeţe. Un copil râde... O pasăre ţipă... O pisică se strecoară spre un porumbel care ciuguleşte, neprevăzător, ceva pe trotuar. Deasupra cerul îşi schimbă, ca o femeie cochetă, ţinutele lui de nori şi lumină. Pare nepăsător şi distrat. Şi de ce n-ar fi? Ce ar avea de împărţit cu cele ce se petrec atât de departe sub el?
Şi sufletul... Stă parcă alături, cu raţiunile, fericirile şi durerile lui. E al meu sau al altcuiva? Ca un străin venit de departe, aşa necunoscut mi-e uneori.
El şi iubirea! Iubirea? Iubirea! Aceea care-şi face lăcaş în adâncul cel mai adânc din suflet. El o recunoaşte de fiecare dată. Şi întotdeauna o primeşte cu braţele larg deschise. Chiar dacă mai ieri a dat-o afară... de voie, de nevoie. Ea se întoarce, iar şi iar, nedespărţită de bucuriile şi întristările cu care îl binecuvântează.
Şi el, sufletul? El o invită în locul ei de taină, numai al ei, unde se sălăşluieşte nedeterminat, învăluindu-l în acelaşi mister pe care sufletul  îl ia ca pe un dar,  fără condiţii, fără a căuta să-l dezlege, fără a-l prinde într-o oarecare măsură omenească. Numai mintea e răscolită, răvăşită de atâta naivitate. Ea vrea să priceapă tot. Se întreabă întruna cum poţi să fii aşa de indulgent cu ceva ce vine peste tine ca un tăvălug, care nu te  întreabă măcar dacă eşti pregătit să-l accepţi. Ea îi opune iubirii întrebarea, măsura, înţelepciunea, caută s-o prindă în interogatorii nesfârşite. Pe când sufletul nu vrea decât să-i ofere speranţă.
Şi el? Cel iubit? El e şi mai străin de toate astea. Şi totuşi, iubirea, oricât de năvalnică, de sinceră, de curată, nu poate să crească fără el... 
Dacă doare, nu e de vină iubirea. Dacă tresare ca o pasăre ucisă în zbor, nu e de vină iubirea! Ce disperare neagră ne poate cuprinde când dorul strigă în deşert şi nimeni nu-i răspunde... Şi-atunci, sub apăsarea cumplitei indiferenţe, iubirea îşi ia trusoul ei cu varii sentimente şi pleacă, gonită adesea, rănită, învinsă. În urma ei, acolo unde a ars, fie în râs, fie în plâns, locul se pretinde rezervat de deznădejde. Şi cine altcineva se potriveşte perfect peste umbra iubirii? Dar cine poate înţelege de ce tocmai ea? Ori dimpotrivă, nu e nimic de neînţeles... Însă e numai o capcană. O deznădejde păstrată prea îndelung la sân,  va măcina inima şi-i va aduce moartea.
Dar dacă ne oprim, uneori, din drum, surprinşi de un impuls necontrolabil ce ne împinge spre dans, sub ritmul unui cîntec ce răzbate de undeva din noi, atunci, da, e de vină iubirea!
 Dans şi cântec, cântec şi dans, un vârtej de simţire în care ne pierdem desprinşi de lume şi pământ. Doar cerul din noi şi cel de deasupra ştiu ce se petrece. Noi înţelegem doar că suntem fericiţi... O simplă fericire. Am mai trăit-o sau nu, o vom mai trăi sau n-o vom mai întâlni niciodată! 
El? Deseori rămâne străin şi de dans şi de cântec.
Bine ar fi ca dansul şi cântecul să ne surprindă împreună. Aleşii unui astfel de moment sunt rari... Dar există. 


E toamnă şi frunzele ce cad din pomi dansează în aer. Ritmul cântecului lor eu nu-l aud, nu-l cunosc. Dacă e trist sau vesel, nu pot să ştiu, îl bănuiesc melancolic. 
Frunzele se scutură atinse de adieri uşoare ale vântului  hoinar. Le urmăresc prin fereastră alunecarea spre o altă îmbrăţişare. Cu pământul.
Aici, acum, sunt numai eu cu mine. Pe dinlăuntrul meu simt un zbor... Al unei aripi numai de mine ştiute... 

 
Sade - No Ordinary Love
 


 Măsor cu Ochi pătrunzător
de Emily Dickinson

Măsor cu Ochi pătrunzător
Orice Durere-mi iese în cale,
Mă-ntreb de cântăreşte cât a Mea
Ori mai uşoară pare.

Mă-ntreb de e răbdată mai de mult
Ori tocmai a-nceput,
De Când o am pe-a Mea - nu ştiu,
A-mbătrânit de mult.

Mă-ntreb - Acei loviţi în viaţă
De-ar fi să îndure-a doua oară
Şi de-ar putea alege,  ar mai încerca
Ori poate-ar vrea să moară ?

Pe Unii-i văd - cum suferă-ndelung
Şi-ntr-un târziu, un zâmbet au pe chip,
O imitaţie-a Luminii
O pâlpâire de Opaiţ sleit.

Mă-ntreb - când Anii se adună
Milenii - peste Răni amare -,
Mai pot avea cumva puterea
Să le aducă Alinare?

Ori ei străbat Veacuri de Nervi
Răscolind tainiţele firii -
Să dea peste Dureri mai mari,
Ce-ntrec Durerile Iubirii.

Cei care Suferă - sunt mulţi -
Şi pricini sunt - o mie -,
Moarte e una - şi o dată vine -
Şi ochii-i bate-n cuie.

Există Durerea din Dor şi cea a Nepăsării,
Durerea ce se cheamă "Disperare",
Există Despărţirea de cei dragi,
Despărţirea de Locuri Natale.

Eu nu-mi pot defini Durerea,
Dar mă ajută Darul,
Sfredelitoarea Mângâiere
Să-mi pot răbda Calvarul.

Să văd - ce fel de Cruci există
Şi-n ce fel se pot duce
Şi dacă seamănă - Vreuna -
Cu Propria mea Cruce
.


Niciun comentariu: