Mi-e atât de drag părintele Nicolae Steinhardt şi mă bucur de cuvintele lui aşa cum mă bucur atunci când merg acasă şi pot să privesc de aproape cerul plin cu stele. Fiecare întâlnire cu el, într-o carte, revistă etc., îmi umple inima de un zvâcnet şi de o dulceaţă de nespus şi iar, un pic mai mult, mă îndrăgostesc şi de Hristos!
Acum, citind o revistă, "Familia ortodoxă", l-am întâlnit printre pagini. Şi-am rămas de pe urma cuvântului său cu o bucurie şi cu o tristeţe...
...o bucurie pricinuită de:
Ultima mărturisire de dragoste pentru Hristos şi poporul român:
I-a fost dat lui Nicolae Steinhardt să îndure în ultimii ani ai vieţii o întâmplare nepotrivită, ba chiar hapsână. La 5 februarie 1989 primeşte din Israel o scrisoare în care e întrebat ca un "trădător" :
"Ce gânduri îţi trec prin minte, călugăre Nicolae, la ora două noaptea?"
Răspunsul nu se lasă aşteptat. E poate ultimul text:
"Monahii aceştia, neamul acesta de păstori şi de ţărani, oamenii aceştia atât de diferiţi de mine, m-au primit, înţeles şi acceptat cu o mărinimie, o bunăvoinţă, o răbdare, o simpatie care au desfiinţat orice barieră şi mă fac să mă simt la ora două a.m., ora adevărului, cu totul nefrământat de dubii - câtuşi de puţin străin, stingher, nefericit, nostalgic ori gândind să mă întorc din drumul pe care l-am apucat."
(Virgil Ierunca, în prefaţa cărţii "Dumnezeu în care spui că nu crezi...", N. Steinhardt, Ed. Humanitas)
...o tristeţe provocată de un răspuns al părintelui la întrebarea:
"Trăind în divinitate, omul de mâine îşi va justifica amplitudinea fiinţei, ca refugiu, ca vamă de purificare, de asceză?"
Părintele răspunde:
"Vă admir optimismul. Sunt foarte sceptic referitor la omul de mâine, după cât de laş, de netot, de naiv, de uşor de îmbrobodit, de nătărău ni se arată astăzi. Europa de azi, Occidentul, oferă un spectacol de nerozie şi îndobitocire cum rareori a mai fost din secolul IV încoace. Şi ăştia să realizeze amplitudinea fiinţei? Aida-de!
Vor realiza amplitudinea sclaviei, către care au făcut deja paşi mari."
(Din cartea "Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode", adresate de Zaharia Sângeorzan, Ed. Revistei Literatorul)
Mda, trist, dar foarte adevărat. Deşi singura cale de urmat a omului este calea lui Hristos şi a rămâne cât mai treaz în vremurile acestea, în care parcă nebunia şi nebunii ocupă tot mai mult loc pe scena lumii, omul oscilează, atras de strălucirea efemeră a clipei ce duce spre moarte. Ori se amăgesc, trecând fie de partea luminii, fie de cea a întunericului, după cum înclină balanţa interesului... Dar nu poţi sluji la doi domni, nu? Căci, vrând, nevrând, îi vei trăda pe amândoi...
E de înţeles, însă, calea păcatului e usoară şi plină de plăcere. Doar că, omule, trezeşte-te o dată! Căci plăcerea e scurtă, iar căinţa lungă.
Calea lui Hristos
e grea, anevoioasă, însă roadele ei sunt dulci şi veşnice. Dar cei care au încercat-o ştiu cel mai bine.
Păcat de cei care cunosc doar partea diavolului. Bieţii sclavi ai unei puteri căreia s-au vândut de bunăvoie... cu ce preţ? Cum toate ni se vor descoperi la sfârşit, vor afla şi preţul... Cei cu fundul în două bărci, poate vor reuşi să aleagă, în cele din urmă!
Hristos aşteaptă! Fericiţi cei care Îl regăsesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu