BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

29 noiembrie 2010

...a fost odată



...ca niciodată ...când, copil fiind, mai știam visa... Mai visez și acum, inclusiv cu ochii deschiși, inclusiv la cai verzi pe pereți...
Însă deseori mi-e dor de mine, cea de ieri, cea din copilarie și adolescență. Aveam mai mult curaj. Mai multă credință. Mai multă candoare. Toate la un loc. 
Unii spun că L-au cunoscut pe Dumnezeu târziu, prin cine știe ce întâmplare sau necaz. Sau după multă căutare. Eu L-am știut dintotdeauna. L-am iubit dintotdeauna. Era acolo, în ființa mea, nedespărțit de sufletul meu. E ca și cum ar fi crescut în mine,  o dată cu mine. Sigur că mi-au vorbit despre El străbunica, bunica, mama, cu care mergeam la slujbele din Biserică. Dar și eu aveam o relație cu El. Așa cum nu mai reușesc să am acum, când le știu pe toate. 
Culmea este că încă de atunci nu aveam nicio nelămurire despre cine este EL. Eu știam cine este. Știam că știe tot ce fac. Credeam în El și aveam încredere în El. Despre ce înseamnă, concret, să crezi și să ai încredere în Dumnezeu m-a lămurit părintele Nicolae Steinhardt într-una din cărțile sfinției sale. Pentru că omul matur din mine avea nevoie de explicații, copilul nicidecum.
Catehizarea în ale dogmelor și bisericii mi-am făcut-o personal, când am înțeles că dincolo de credință există o sumedenie de taine, ce abia  așteaptă să le descoperim.  Dar de crezut mai mult în El, nu puteam să cred. 
Era vară și îmi doream cu durere să-mi petrec vacanța de după clasa a cincea la bunicii mei din Vâlcea. Dar ai mei nu puteau să mă ducă. Bunicii... mai în vârstă și mai ocupați. Animale, grădină, câmp etc. Eu și visele mele am îngenuncheat în fața lui Dumnezeu. Îi ceream în rugăciune să facă El cumva să o aducă pe bunica printr-o minune, cum numai El știe să facă, să mă ducă în casa ei de la poalele pădurii. Ah, cât îmi doream să zburd prin pădurile ei de poveste, să beau apă din legendarele fântâni răcoroase, pictate cu sfinți și umbrite de sălcii pletoase. 
Verișorii mă așteptau, eu aveam nădejde că Dumnezeu îmi ascultă rugăciunea. I-am scris scrisoare bunicii, în care îi povesteam tot păsul meu. Și ce mi-a mai trecut prin cap: dacă eu Îi cer Lui să-mi împlinească o dorință, firesc ar fi să-I ofer și eu ceva, ceva ce I-ar aduce bucurie. Și-am zis: Uite, Domniț-al meu Cel drag și Sfânt, așa Îl alintam eu, Tu mi-o aduci pe bunica, iar eu o să spun "Sărut-mâna!" oricărui om în vârstă ce-mi va ieși în cale. Și-o să-i ajut pe toți bătrânii care trec pe la poarta mea și sunt în nevoie. 
Și m-am ținut de cuvânt. Nu că nu i-aș fi salutat pe cei mai în vârstă și înainte, dar prinsă cu joaca sau cu râsetele printre ceilalți copii, rareori eram singură, nu-i băgam în seamă chiar pe toți. De ajutat, ce să zic, nu sărisem până atunci cine știe ce, dar de când cu schimbul propus, îi ajutam pe bătrâneii ce cărau câte-o sacoșă mai grea, le-o purtam eu o bucată de drum, ca să-mi respect promisiunea, că altceva nu prea aveam ce să fac. 
Și într-o zi, o mașină a oprit la poarta mea. Eu stăteam pe bancă lângă străbunica, mama mătura curtea. Am zărit-o pe bunica prin geamul deschis al mașinii. Cu inima aproape să-mi sară din piept am fugit să-i spun mamei. Aveam eu o răfuială cu ea, mereu încerca să mă aducă cu picioarele pe pământ, să mă facă să înțeleg că bunica nu poate să-și lase treburile și pe bunicul fără ajutor și să mai bată și atâta drum de una singură, cu trenul, era imposibil. Eu o țineam una și bună că dacă Dumnezeu mă ascultă, o să vină. Parcă și-acum îmi răsună în urechi râsul ei plin de neîncredere. Nici nu și-a aruncat ochii peste gard să se uite în stradă, deși auzise că oprise o mașină la poartă; mă îndemna s-o las în pace cu glumele, că nu-i arde de farsele mele, mă cam ocupam cu păcălelile.
Și bunica  a venit. Nu cu trenul, ci cu mașina fratelui ei. Au făcut toți o plimbare.
Eram în al nouălea cer. De altfel, nu mă îndoisem nicio clipă că n-o să-mi petrec vara la bunicii mei. Vibram de fericire spunându-le tuturor că Dumnezeu făcuse minunea asta pentru mine. (Câte astfel de minuni nu aș putea să amintesc.) Și dacă am îngenuncheat pentru a-I adresa o cerere,  am îngenuncheat să-I și mulțumesc. 
Toate astea le-am găsit scrise prin cărți. Dar sufletul meu le știa cu mult înainte. Sufletul meu de copil. Omul mare le-a rătăcit pe drum, o vreme, pentru ca să le regăsească la un moment dat pentru totdeauna. Doar că omul mare din mine cârtește adeseori și se mai și ceartă cu Dumnezeu.
De-asta, zic, mi-e dor de sfletul meu de copil, care se supunea lui Dumnezeu fără comentarii, care știa cum să ceară ceva, cum să primească, cu o încredere lipsită de orice îndoială.
Iată că se apropie Crăciunul. Nu mai are farmecul nopților din copilărie. Taina acelor nopți e o amintire argintie, fără de preț, ascunsă  în adâncul meu cel mai adânc.
Totuși, Doamne, nu lua în seamă stropul de necredință din inima oamenilor mari, ci ajută necredinței noastre și dăruiește-ne măcar o parte din  pacea și bucuria de peste anii rămași atât de departe în urmă.
 



Tudor Gheorghe - Antiteze, de Radu GYR
   

Niciun comentariu: