BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

27 decembrie 2010

Mi-era dor de Geo BOGZA


COCORII

Vor fi venit oare ? N-or fi venit ? Nu cumva n-au să mai vină ?
Cînd pleacă, rareori se întimplă să nu-i văd. Ce lung moment e acela, străbătut de adînci melancolii, făcînd din fiorul morţii un fior cosmic.
Oare de cit timp, în spaţiul acesta ce ne-a fost dat, pleacă ei şi revin ? Neamurile din care ne tragem, a căror limbă s-a pierdut, primele care au scormonit după aur în măruntaiele munţilor, fără îndoială i-au văzut. Şi cele mai de demult, care au prins primii peşti în apele ce luceau la soare, i-au văzut.
Dar înaintea lor, şi mai de demult, în vremile despre care stau mărturie doar maxilarele de mamut ? Poate că atunci nu veneau, poate că vor fi aşteptat clipa cînd zborul lor avea sa fie urmărit de ochi însetaţi de nemărginire, mai limpezi şi puri. Fiindcă este, fără îndoială, o legătură între ochii care îi privesc şi aeriana lor plutire. Nu se poate să nu fie.
De aceea, cînd încep să mă întreb dacă n-au venit, când încep să mă tem că nu vor mai veni, caut să-mi privesc ochii: — Oare a mai rămas în ei stropul de azur care îi va face să vină ?
Va trebui, îmi spun, să fim cu băgare de seamă, să nu obosim în a ne păstra sufletul curat şi în a ne uimi de minunile lumii, pentru ca nu cumva ei să nu mai vină.
Ca să fii om întreg, atâtea sunt necesare... Să ai ochi şi priviri de care să nu se sperie cocorii.
Să știi un izvor în care să-ți speli sufletul de tristețe, de oboseală și de moarte. Să știi să fii, nesărăcind pe nimeni nici cu un bob de grâu, cel mai bogat om din lume.
  

UN PARADIS REGĂSIT


Înainte de a părăsi această lume, aş vrea să împărtăşesc celor ce vor rămâne mai departe pe pământ, în condiţii tot mai puţin prielnice naturii umane, un adevăr la care am ajuns târziu, şi pe care nu-l pot păstra numai pentru mine. Aş vrea ca rândurile ce urmează să fie unele dintre cele mai convingătoare din câte am scris. Să spun ceea ce am de spus, ca şi cum aş vorbi despre unul din leacurile posibile ale cancerului. De altfel, despre cancer va fi vorba, un cancer al sufletului, şi despre posibila-i tămăduire.


Cam acum două decenii, în anul în care avusesem de suferit de pe urma dezastruoasei gripe asiatice, stând câteva săptămâni într-un sanatoriu, la plecare, le-am spus celor ce se străduiseră să mă vindece: - Doctorilor, să ştiţi că mai mult decât toate medicamentele pe care mi le-aţi dat, m-a făcut bine cireşul: minunea aceea ce se vede prin fereastră!
Timp de vreo patruzeci de ani - o viaţă de om - de îndată ce mi se sfârşise copilăria, nu mai mâncasem decât cireşe cumpărate cu kilogramul. Faptul mi se păruse firesc, mai toate lucrurile de care aveam nevoie le cumpăram, de când devenisem orăşean, în felul acesta. Chiar prundul gârlei, teritoriul neîngrădit al libertăţii, fusese înlocuit cu perimetrul limitat al ştrandului, în care pătrundeai plătind o taxă.
Când venea primăvara şi primele fructe ale anului apăreau în piaţă, n-aş putea spune că nu tresăream o clipă, dar eram departe - foarte departe - de frenezia pe care mi-o trezeau în copilărie. Pesemne, îmi spuneam cu îngăduinţă faţă de mine însumi, că tot ceea ce trăiam atunci - delirul ce mă cuprindea când, într-o dimineaţă, le zăream roşii în frunzişul copacului - ţinea, ca şi săniuşul, de bucuriile unei anumite vârste. Şi mă îndreptam spre casă, în mână cu punga de cireşe, doar cu puţin mai vioi decât dacă aş fi dus o pungă de zahăr sau de orez. Vai de acea vreme, când sufletul meu ar fi putut face parte dintre acelea după care umbla Cicikov!
Pentru că în tot răul e şi un bine, datorită gripei asiatice - fără de care n-aş fi avut ce căuta în acel aşezământ înconjurat de o livadă - mâncasem din nou cireşe, după o foarte lungă vreme, direct din copac. Fusese, într-un blând asfinţit, care în mine s-a transformat în auroră, o revelaţie extraordinară. Aveam cincizeci de ani şi mi-a părut rău că momentul acela a întârziat atât, că nu puteam spune despre el că venise pe când cărarea vieţii mele se afla la jumătate.
- O, câte ţinuturi pustii am străbătut, departe de mine însumi şi de ceea ce mi-ar fi putut umple viaţa de bucurie..., mă căinam pe când, trăgând cu o mână creanga spre pământ, cu cealaltă duceam spre gură pumni întregi de globule roşii, ca şi cum aş fi luat o doctorie în stare să-mi primenească întreaga fiinţă.
Fiindcă, descoperisem fericit, că legea cireşelor este să fie mâncate din cireş. În orice alt chip, îşi pierd virtutea de rouă a naturii, în stare să devină rouă a sufletului omenesc. De atunci, datorită unor fericite împrejurări, am putut să trag spre mine, în fiece primăvară, o creangă de cireş. Şi, chiar dacă n-am scăpat cu totul de viroze, în viaţa mea a fost mai puţină cenuşă.
Visez o lume în care oamenii să fie scutiţi de degradarea de a cumpăra cireşele de pe tarabă. Visez o lume - şi nu cred că e o pură utopie - în care fiece om să aibă cireşul său. Să ştie că îl are şi că se poate duce primăvara să intre în comuniune cu el. Am spus cândva, gândindu-mă la trecutul omenirii, la lungul ei drum spre timpul de faţă: un om şi un foc, un om şi un câine...Iar acum, gândindu-mă la viitorul ei, la câte primejdii o pândesc, spun: un om şi un cireş. Un om şi un cireş, ca şi cum aş spune un om şi un paratrăsnet. Menit să-l apere de mortalele tensiuni de care s-a încărcat planeta.
Un om şi un cireş - un om trăgând spre sine crengile cireşului - înseamnă un om redevenit copil, reîntors la acea stare despre care Brâncuşi spunea că, atunci când am pierdut-o, am murit demult.



DE CE SCRIU?

De ce scriu ? Poate din aceleaşi motive pentru care vor fi scris alţii înaintea mea, cei care, citiţi cu o neistovită pa­siune, mult înainte de a bănui că eu însumi voi scrie cîndva, au avut o atît de covîrşitoare influenţă asupra mea, deschizîndu-mi ochii spre mine însumi şi spre lume, plămădindu-mă încă o dată şi făcînd să mă nasc a doua oară, întru omenie si cunoaştere, încît fără ei — marii si veneraţii mei părinţi — chipul şi statura-mi ar fi fost altele, nu-mi închi­pui cum, aşa cum plopul care crește în lumina zilei nu-și poate închipui cum ar fi arătat dacă i-ar fi fost dat să crească într-o peşteră.
De ce scriu ? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sînt oameni, că omenia e o realitate care poate fi simţită şi pe care se poate conta, ca pe mireasma şi substanţa pîinii, plămădită din grîul care e un dar al soarelui. Din credinţa că as putea să-i fac pe cei ce mă citesc mai buni, aşa cum cei pe care eu i-am citit m-au făcut mai bun, ca să pun încă o aşchie pe focul ce arde de veacuri, într-un atît de mare întuneric, în ceasul în care mi-a fost dat să fac de veghe asupra lui.
Ca să lupt împotriva înstrăinării omului de sine însuşi, împotriva a tot ceea ce generează, şi perpetuează, şi agravează înstrăinarea : împotriva standardizării si abstractizării vieţii, împotriva mecanismelor de gîndire, forme ale unei morţi mai rea decît moartea.
De ce scriu ? Pentru că sînt convins de frumuseţea vieţii şi a lumii, pentru că socotesc existenţa universului si existenţa noastră în univers, capacitatea noastră de a-l percepe si de a reflecta asupra lui, o aventură extraordinară, în stare să ne taie respiraţia în fiecare clipă, în toate clipele vieţii noastre şi de-a lungul tuturor mileniilor în care omenirea va fi prezentă în univers.
Desigur, acestea sînt numai cîteva din multele răspunsuri ce s-ar putea da unei asemenea întrebări.
Scriu, aş mai putea răspunde, ca să nu mai omorîm caii, ca să ne cuprindă amare mustrări de conştiinţă pentru uşu­rinţa cu care ne-am apucat să omorîm caii, cei care au fost timp de milenii cei mai buni prieteni ai noştri.
Scriu, aş putea răspunde de asemeni, din dorinţa existentă în mine dinainte de a fi început să scriu, de a spulbera banalitatea. Cei mai mulţi oameni îmi par, în felul cum îşi trăiesc viaţa, asemeni unor călători care din minut în minut ar căsca de plictiseală, ar încerca să adoarmă sau ar juca o partidă de cărţi, nemaiştiind cum să-și omoare vremea, în timp ce trenul care îi poartă ar străbate un continent fantastic. Scriu pentru a-i implora pe aceşti călători să-și arunce măcar o clipă ochii pe fereastră.
Nu în toate etapele vieţii mele am scris din aceleaşi motive. La început şi la început am scris, am mărturisit atunci, din exasperare.
Iar astăzi scriu din cu totul alte pricini, mai vaste decît oricare altele care mi-au pus în stare de veghe conştiinţa. Scriu pentru că, mai mult decît oricînd, cred că am ceva de spus. Scriu pentru a încerca să corectez erorile. Aceasta îmi pare a fi datoria mea faţă de epoca în care trăiesc.
Bătrînei corăbii care ne poartă peste uriaşa ondulare a mileniilor i s-au pus motoare foarte rapide, principiile propulsării ei au fost revoluţionate, dar mi-e teamă că în momentul de faţă se aruncă prea multe lucruri peste bord, din acelea care atîta vreme i-au făcut farmecul şi măreţia, în epoca radiogoniometriei nu mai e nevoie de busolă, şi nu mai e nevoie nici de catarge pentru a ridica pînzele, dar cum ne-am putea închipui o corabie fără busolă şi fără catarge ? Cum ne-am putea închipui fiinţa umană condusă de tot felul de cuceriri recente, fără atributele inimii sale ? Inima, asemeni acelor copaci seculari de care nici cele mai mari fur­tuni, nici cei mai hrăpăreţi tăietori de păduri nu se ating, şi numai cîte un criminal îi retează, se cuvine să rămînă la locul ei, cu tot ceea ce îi este propriu, în primul rînd omenia. Dar omenia nu poate deveni o noţiune cu un alt conţinut decît acela izvorît din trăsăturile fundamentale, de toată lumea cunoscute, ale inimii omeneşti. Scriu pentru a-mi arăta împotrivirea faţă de cei care, total lipsiţi de omenie, îndrăznesc să ia numele omeniei în deşert.
Nu fac literatură. Ceea ce fac intră desigur în acel domeniu al culturii care se cheamă literatură, dar eu nu fac literatură.
Raporturile dintre mine şi profesiunea de scriitor sînt dintre cele mai spinoase. Nu-mi place să scriu. Mult mai mult, — o, mult mai mult — îmi place să citesc. Şi încă si mai mult îmi place să mă plimb. Atît de mult îmi place să umblu, aceasta e marea mea vocaţie şi numai cînd îi dau urmare sînt sigur că voi fi fericit. A putea să te deplasezi pe faţa pămîntului, punînd în mişcare o uriaşă horă de prive­lişti, mi se pare unul din miracolele existenţei. De cînd mă ţin minte mă plimb, e felul meu de a mă îmbogăţi : tot ceea ce calc cu piciorul devine al meu, dîndu-mi o voluptate pe care nu cred că o cunosc milionarii. Cu sandalele şi bocancii mei s-ar putea să fi strîns una dintre cele mai fabuloase averi din lume.
A citi, a mă plimba, a sta la soare : acestea sînt treptele fericirii mele. Fiindcă mai mult decît orice îmi place să stau la soare, uitînd tot ceea ce ştiu, devenind un fir de nisip în cosmos, un fir de nisip împăcat cu existenţa lui. Răspunsul pe care Diogene l-a dat lui Alexandru cel Mare, eu l-am dat tuturor purtătorilor de sceptru ce s-au aşezat între mine şi soare. A fi un om sub razele soarelui. Atîta tot.
Nimic nu-mi poate da o voluptate atît de mare ca anonimatul deplin sub uriaşa boltă a cerului. Şi nimic nu mă oboseşte atît de mult ca numele meu de scriitor.
Şi totuşi scriu. Cu eforturi mai mari decît dacă ar fi să mut din loc pietre de moară, mă aplec iarăşi asupra hîrtiei şi scriu.
De ce scriu ? Poate pentru că în această lume toţi ducem o cruce, iar crucea mea a fost scrisul.
De patruzeci de ani nu aud decât asta: linotipiştii aşteaptă, rotativa aşteaptă.
Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul şi sângele meu.


Niciun comentariu: