BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

6 ianuarie 2011

Despre femei și feministe

 ...de Nae Ionescu



Acum de curând – doi ani de la catastrofa aeronavei engleze R-101, în care şi-au găsit moartea năpraznică Lordul Thomson, fost ataşat militar englez la Bucureşti, şi în urmă ministru al aerului. Răsfoiesc din nou, la acest prilej de reculegere, magnificul panegiric scris de Principesa Marta Bibescu, Le destin de Lord Thomson of Cardington şi recitesc Smaranda, acele simple şi mişcătoare pagini de jurnal, în care colonelul de pe atunci Thomson “îşi mărturiseşte – după discreta indicaţie a lui Mac Donald – dragostea lui pentru România”. His love for Romania! Da – da, iată, eu îl cred pe Mac Donald, pentru că îl înţelege pe locotenentul Thomson.
Căci sunt sigur – Smaranda nu a rostit niciun discurs. Cel mult dacă va fi deschis ochi mari, peste care va fi lăsat, apoi, să cadă gene lungi şi negre, “crengi de salcie atârnând peste faţa unui lac”; cel mult dacă se va fi mişcat în nobilă euritmie; ca un exemplar omenesc, rezumativ în înfăţişarea lui cu văzduhurile şi cu pământul nostru; cel mult dacă va fi lăsat să curgă izvorul glasului nostalgic – tânguitor, ca acel cântec al Smarandei în cadenţă picardiană, pe care l-am auzit, pe vremuri, cântat de o fată la un seceriş în Muscel.
Şi încă “cel mult” nu e bine zis. Mai ales faţă de un discurs. Căci când e vorba de cunoaştere a unei realităţi care nu ţi se dă ochilor minţii tale decât sintetic, simbolic, aşa cum e o ţară şi un neam, de pildă, amănunte ca cele pe care le-am indicat mai sus sunt totul – iar un discurs e nimic.
Eu am văzut multe feministe în viaţa mea. Şi mi-a fost dat să surprind şi resortul intim al mişcării acesteia: feminismul decurge din lipsa de feminitate. Încercarea – ridicolă în pretenţiile ei şi generatoare de milă în lipsa ei de mijloace – de a expropria pe bărbat din funcţiunile lui politic-sociale, în beneficiul femeilor, nu a fost niciodată întreprinsă de femei propriu-zise; ci, în chip normal, de biete fiinţe aruncate, printr-o lipsă sau alta, în afara de putinţa acţiunilor lor fireşti, scoase, printr-o deformaţiune sau alta, de sub raza de valabilitate a legilor lor fireşti.
Veleităţile de stăpânire ale femeilor? Nimeni nu ar avea, la urma urmelor, dreptul să le nege sau să le duşmănească. Căci nu ar însemna decât să ne facem iluzii. Stăpânirea aceasta a fost întotdeauna un fapt. Ea e mai slabă astăzi, de când femeile au încercat să o exercite direct, la egalitate cu bărbaţii, după aceleaşi norme şi poziţii ca şi bărbaţii – şi, evident, au fost înfrânte. Ceea ce şi explică, de altfel, lipsa oricărei femei ca element hotărâtor de declanşare a acţiunii, în toate marile prefaceri actuale. Dar întâmplările istorice au stat prea întotdeauna si prea mult sub stăpânirea – adesea dură şi tiranică – a femeilor, pentru a se putea nega acesteia dreptul la existenţă.
A fost o stăpânire, deci, – însă s-a exercitat altfel. După legile fireşti ale femeii. Care, orice ar spune feministele, este totuşi altceva decât un bărbat. Altceva, nu numai ca organism şi sensibilitate; ci altceva ca structură spirituală. Mai aproape de realităţi, – în contact mai nemijlocit cu viaţa. Mai identificate cu ea. Nedepăşind-o cu gândul; dar fiind această viaţă. Şi redând-o. Într-un gest sau într-o vorbă. Încercarea noastră conceptual-analitică de a despica realităţile după liniile ei fireşti, de a le grupa şi sistematiza pentru a le cunoaşte, se dovedeşte a fi o penibilă trudă pe lândă îndemânarea instinctivă, de animal aproape, cu care o femeie, mai mult jucându-se, fixează elementele esenţiale ale unei situaţii, ignoră într-o problemă tot ce e lipsit de relevanţă.
Pe această linie, deci, a vieţii, şi mai departe a răsfrângerii vieţii, a reprezentării ei simbolice, şi nu pe cea a cunoaşterii şi acţiunii analitic-discursive trebuie să se mişte activitatea feminină – dacă vrea să fie rodnică. Pe linia feminităţii adică, şi nu a feminismului.
“În cartea aceea – Smaranda – Brigadierul General Lord Thomson şi-a mărturisit dragostea pentru România”. Dragostea lui pentru România; pe care a iubit-o pentru că a înţeles-o, şi pe care a înţeles-o pentru că a cunoscut-o în Smaranda. A, dacă filozofii ar fi mai aproape de realităţi – toată ştiinţa barbară şi lemnoasă a aşa-zisei teorii a cunoaşterii ar trebui refăcută. Şi s-ar aşeza atunci, poate, în centrul acestui nou efort de înţelegere al procesului cunoaşterii omeneşti, ca un stâlp de sprijin, axă a întregii clădiri, marele adevăr întrevăzut de unii odată, că nimic nu cunoaştem cu adevărat prin referire directă la obiect. Căci fapt e, cunoaştem întotdeauna o realitate ÎN ceva. Prin mijlocirea, adică, a altceva decât această realitate însăşi; a ceva, însă, care o dată e rost, resort şi justificare, iar altă dată rezumat sintetic, esenţial – nu abstracţie analitică deci – a acestei realităţi.
Lordul Thomson ne-a cunoscut pe noi toţi, cu toate cele ale noastre, în Smaranda; …poate aşa cum, în alte vremi, marii inspraţi cunoşteau şi trăiau cosmosul ÎN Dumnezeu.
E poate cea mai însemnată din marile funcţii metafizice ale iubirii.
Dar cu asta procesul între femei şi feministe e închis.

Niciun comentariu: