Nicolae Steinhardt

...DESPRE ÎNCREDERE, A CREDE, FIDELITATE

La sfârșit de an vreau ca ultima postare de pe blogul meu sa se refere la încredere, credință și fidelitate. Și cum acești termeni sunt înterpretați exact pe sufletul meu de părintele Nicolae Steinhardt, cuvântul  sfinției sale am ales să-l păstrez inclusiv aici. Poate că cineva, în trecere fiind, se va opri, va citi și va pleca un pic mai îmbogățit, mai luminat, mai fericit. Bine spune părintele că ”dăruind vom dobândi”. Darul meu de sfârșit de an... acesta să fie, cu gândul că cei ce primesc cuvintele de mai jos le vor dărui și altora.  

Fie ca să nu ne pierdem niciodată încrederea in oameni, în cei apropiați, în frați și prieteni, în lumină, în bine, în frumos, în iubire!  Să nu fim trădați și sa  nu ajungem să trădăm, să înșelăm pe cel de lângă noi. Visele noastre de totdeauna să-și afle împlinirea și dacă nu le-am atins, să ne gândim că: ”visele sunt ca stelele, nu le putem atinge, dar ne călăuzesc pașii pe drum”.  

Însă, mai presus de orice... fie să rămânem în credința cea dreaptă cu încredere și fidelitate față de Dumnezeu! Doamne-ajută și  LA MULȚI ANI!

 

 ÎNCREDEREA (Dăruind vei dobândi)

“Textul evanghelic, atat in referatul lui Matei (8, 22-35) cat si in referatele lui Marcu (4, 36-41) si Luca (8, 23-27) foloseste cuvantul credinta (cum de nu aveti credinta? sau unde este credinta voastra sau iarasi putin credinciosilor), dar in pericopa linistirii (potolirii) furtunii de pe mare eu unul socotesc termenul incredere a fi mai potrivit.

Domnul isi cearta ucenicii pentru doua pricini: ca sunt fricosi si ca le lipseste credinta. Fricosi cu adevarat nu s-ar zice totusi ca sunt, deoarece pericolul a fost real si iminent (de calificativul infamant „fricos” invrednicindu-se socot, mai degraba cei pe care ii tulbura si-i zapacesc simpla eventualitate a unei amenintari); tustrele pericope vorbesc fie de-o furtuna atat de mare incat corabia se acoperea de valuri, fie de valuri ce se pravaleau peste corabie (si corabia era aproape sa se umple), fie de corabia ce se umplea de apa asa incat erau in primejdie; in asemenea cazuri de pericol real si iminent poate ca nu de frica trebuie sa fie vorba ci de alarma legitima. Si, tot astfel, poate ca in loc de substantivul credinta este mai adecvat, mai oportun acel de incredere. De aceasta, gandesc, au dat mai ales dovada ca sunt lipsiti apostolii. N-au pus temei pe actualitatea prezentei in corabie a invatatorului lor, nu au dat crezare simtamantului, intuitiei, convingerii ca nimic rau nu li se poate intampla atata vreme cat se afla sub obladuirea imediata a lui Hristos.

Se vede, totusi – recunosc – si necredinta propriu-zisa, parca au uitat care este insotitorul lor. Au uitat de buna seama, deoarece toti se mira dupa ce vantul inceteaza si marea se astampara, si se intreaba: Cine o fi Acesta Care porunceste, iar vantul si apa Il asculta?

Emotiile si starea de spirit pe care le cunosc ucenicii pe corabia incercata de valuri nu sunt specifice vietii pamantesti a Mantuitorului. Ele isi au echivalentul in diferite imprejurari ale istoriei profane, unde, in acelasi fel, se vadeste neincrederea. Cand Cezar trece din Galia in Britania si se dezlantuie o puternica furtuna pe bratul de apa dintre cele doua tari, sotii lui, de asemenea, sunt cuprinsi de panica. Ii cearta Cezar: oare nu stiti cine este cu voi? Oare nu pricepeti ca nimic cu adevarat rau nu are putere asupra voastra cata vreme sunteti cu Cezar? (Nu spune: cu mine, vorbeste la persoana a treia, se obiectiveaza – ca in De bello gallico, se desprinde parca de sinele sau Baltazar Gracian in Criticonul observa: „Barbatilor de seama si primejdiile le stiu de frica sau le poarta respect: moartea uneori nu se-ncumeta sa-i infrunte, iar ursita se potriveste dupa firea lor“) (trad. de Sorin Marculescu, Criticonul, edit. Univers, 1987, pag. 47). Gracian citeaza si el „tempestele” lui Cezar si adauga: naparcile care l-au iertat pe Hercule, otelurile pe Alexandru Macedon, gloantele pe imparatul Carol Quintul. S-ar zice ca stihiile, primejdiile, armele ucigatoare nu se ating, nu au liber acces asupra anumitor oameni atata vreme cat acestia nu au implinit sarcina incredintata lor, cat timp nu si-au predat mesajul. Cezar pe corabia din Canalul Manecii pare a detine informatia ca nu si-a jucat inca rolul in intregime, ca nu a predat lumii mesajul sadit de Istorie in cugetul si in mintea sa.

Aceeasi liniste la Hristos pe marea Tiberiadei, in timpul furtunii: stie prea bine ca inca nu I-a venit ceasul. De aceea doarme pasnic, de aceea isi invinovateste (desi poate in pripa) discipolii si-i dojeneste ca nu au credinta. Intr-adevar, cand esti intr-o oarecare imprejurare pizmasa cu Acel caruia I-ai afierosit toata puterea ta de iubire si de crezamant, nu-ti este ingaduit sa te mai ingrijorezi, sa te mai indoiesti, sa cugeti ca sortii au cazut potrivnici si ca vei pieri.

Scena detine ceva din dramatismul unui tablou de Gericault ori Delacroix: noaptea e intunecoasa si rea, cerul acoperit, valurile uriase, vantul sufla nemilos, mica ambarcatiune tremura si sovaie intre viata si abis. Hristos, la capataiul corabiei, doarme nepasator, departe de indarjirea realitatii iar ucenicii se zbat, isi frang mainile, nu stiu sa faca altceva desi sunt, cativa dintre ei, pescari, deprinsi cu de-ale marii – decat, sa-si trezesca invatatorul din somn. Si parca indraznind sa-L mustre: sunt pe cale de a se prapadi cu totii, iar El doarme!

Editorii si comentatorii textului evanghelic fac trimiteri la Vechiul Testament, acolo unde este mentionata puterea divinitatii asupra furtunilor. Asa, spre pilda: Psalmul 88, 10: „Tu stapanesti puterea marii si miscarea valurilor Tu o potolesti”; Psalmul 106, 29: „Si i-a poruncit furtunii si s-a linistit si au tacut valurile marii”; Iov 26, 12: „Cu puterea Lui El a despicat marea si cu intelepciunea Lui a sfaramat furia ei”.

Dar e in episodul domolirii furtunii de catre Hristos un talc secund, mai adanc: se da aici in vileag insasi taina relatiei dintre faptura omeneasca si Mantuitorul ei, ba si problema capacitatii omului de a se increde pe deplin, in chip absolut, fara pic de indoiala si ingrijorare in Acel pe Care si L-a ales drept indrumator si invatator. Duhul, da, e osarduitor si gata sa creada, sa se increada; trupul, totusi, ori zonele intermediare dintre carne si spirit, regiunile inferioare ale sufletului vegetativ sunt mult mai instabile, mai deschise temerilor ancestrale si dubiilor scepticismului salasluitor pana si-n adancurile entuziasmului celui mai sincer.

Apostolii, in imprejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni in toata taria sau mai bine, mult mai bine zis, in toata slabiciunea cuvantului. I-au urmat lui Hristos, Il insotesc, Il iubesc, dar la o adicatelea, in fata primejdiei reale si peremptorii, cand le vorbeste de la atat de mica departare si atat de furios, de amenintator, de implacabil, de vizibil, de real - tot ce este supe­rior, fierbinte, ideal intr-insii se clatina, se frange si-n cele din urma se da in laturi spre a face loc fricii si mai ales neincrederii, imposibilitatii de a percepe glasul care le spune: nu va temeti! O putere mai mare decat a valurilor acestora invrajbite va ocroteste, e aici alaturi de voi. Apostolii, confruntati cu furtuna, reintra in randul oamenilor stiutori numai de ce se vede si se aude si se simte, cunoscatori numai ai datelor imediate ale sensibilitatii informate de instincte, reflexe si tropisme; grav – si de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e aspru – se arata a fi ca ei sunt cei care dorm de vreme ce nu realizeaza Cine le este tovaras de drum, ca se tem de ceea ce tine de o lume inferioara, ca nu inteleg ca materia e subordonata Duhului.

Cand Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind si venind careva sa-mi demonstreze cu argumente irezistibile ca nu Hristos e adevarul ci altceva, eu voi ramane cu Hristos si ma voi desparti de adevar, el a dat expresie unei stari de spirit opusa celei careia vremelnic a cazut prada mica turma a lui Hristos. In prezenta valurilor vietii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanse, zgomote si furii, crestinul e dator sa-L aleaga – oricat ar fi tumultul de mare, de naprasnic, de incontestabil - pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevarul este Hristos!). Sa se increada in Cel nevazut, sa nu se supuna cerintelor semete si spaimelor negre faurite de o regie abila dar in fapt superficiala, aparenta, care-i in functie de durata, adica val care ca valul trece. Taraboiul desigur e mare si realitatea se arata a fi devenit numai ostilitate si vuiet, hau si navala, portile s-ar zice ca au fost ferecate, iesire nu mai incape, ajutor nu mai are de unde si pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azimuturile; da, valurile pot acoperi in orice clipa mica, neputincioasa nava a vietii omenesti. A spune totusi: NU, a repeta (cum ne sfatuieste Andre Suares) cuvantul lui Neptun catre valurile dezlantuite: ‘nu, nu, nu’, a considera drept maya (cum zic hindusii) – adica iluzie, amagire, scenografie – tot decorul acela ce se straduieste a transmite impresia de ineluctabilitate si iremediabil, iata arta de a fi crestin: increderea in Hristos chiar si la ananghie, nu numai in zilele vietii de sart, cand cerul e senin ori usor posomorat, cand zgomotul de fond al realitatii nu s-a prefacut in urgie sonora, iar stihiile nu au prins a ranji si a se urni asupra-ne ca padurea de la Birnam impotriva nefericitului rege Macbeth.

Nu-i de ajuns sa credem in Hristos si in Dumnezeirea sa. Ni se cere si simtamantul mai omenesc, mai putin teologal, mai intim, mai direct si mai cald, mai apropiat de o relatie de tip eu – tu (Martin Buber), de la persoana – la persoana (Dumitru Staniloae), al increderii de fiecare clipa, in toate diversele (maruntele ori decisivele) vicisitudini ale vietii. E limpede ca exista o deosebire – macar ca nu e decat o nuanta, echivalentul unui semi-ton – intre credinta si incredere. Cei de pe corabia amenintata de mania valurilor mai cu seama de incredere nu au dat dovada. Increderea are drept temei entitati mai putin abstracte si falnice decat credinta: un anume soi de naivitate, de pornire copilaroasa a inimii, un refuz de a lua in serios hidoseniile si asupririle lumii neinsufletite, o incredintare totala a eului care se preda (neconditionat) ocrotitorului sau: ingerul pazitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfantul cel mai iubit, Puterii numai de El stiuta. Increderea e ca un fir telefonic particular, o lungime de unda selectiva care leaga sufletul de obiectul nedezmintitei, neindoielnicei, neironicei Sale iubiri. Ea creeaza ceva asemanator unui meterez de aparare, ce nu poate fi strapuns de variatele si complicatele siretlicuri si subterfugii – adeseori spaimantatoare, sumbre, teribile – ale sarcasmului diabolic hotarat sa surpe tot ce este curat, candid si darz in sufletul totodata matur si profund pueril al fiintei ganditoare.

 “Cred in Hristos si am incredere in El“ – se cade a fi deviza completa a crestinului. El stie ca pe corabia in care strabate marea vietii, in nava aceea oricand expusa scufundarii, nu e singur; undeva in ascunzisurile, in umbrele ei se afla, dimpreuna calatorind, Hristos. Si aceasta ii daruie un calm, o putere de indurare, o stapanire de sine ce pot fi supuse la grele, la foarte grele incercari, dar nu anihilate si prefacute in deznadejde, haos, ratacire.

Daca, strans cu usa, ar trebui sa definesc cu precizie deosebirea dintre incredere si credinta m-as incumeta sa enunt – referindu-ma la Holderlin si Heidegger – ca increderea se infatiseaza indeosebi ca o putere poetica a spiritului omenesc, in vreme ce credinta este facultatea sa pneumatica.

Iar despre acele clipe de indoiala, spaima si descumpanire prin care au trecut ucenicii Domnului, ele ne invata a fi smeriti (ne arata cat de subrezi suntem toti) si totodata ne amintesc aceste cuvinte pline de har si adevar ale lui Dostoievski: „Spre a judeca forta morala a unui norod (n. n.: a unui om, a unor oameni) si ceea ce este el in stare a face cu ea in viitor, nu se cuvine a lua in consideratie gradul de josnicie la care se poate sa fi cazut la un moment dat; se cuvine a lua in consideratie numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge cand va veni momentul“.

Apostolii, cei sovaitori si tematori de pe marea Ghenizaret, acele figuri sfios-plapande (ar zice Goethe, asa cum e talmacit de St. Aug. Doinas) sunt neclintitii si vitejii mucenici si marturisitori de mai tarziu ai lui Hristos – Biruitorul.“

 VERBUL A CREDE (Dăruind vei dobândi)

“Iisus i-a zis: Pentru ca M-ai vazul, ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!” (Ioan 20, 29)

“Cand arhiereul si carturarii, pasind prin fata Rastignitului de pe Golgota, isi clatinau capetele si spuneau: Pe altii a mantuit, dar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca, Hristos, imparatul lui Israel, sa Se coboare acum de pe cruce ca sa vedem si sa credem in El, ei desigur savarseau blasfemie. Dar mai faceau si o eroare de ordin lingvistic, intreaga scena sumar infatisata in Evanghelia de la Luca (23, 25) si pe larg de cele ale lui Matei (27, 31 si urm.) si Marcu (15, 29 si urm.) transmite cititorului un fior profund realist si autentic. Toate amanuntele vadesc referatul intocmit pe date culese la fata locului si par intru totul verosimile. Huu! (ori he!) striga batranii si fruntasii lui Israel si s-ar zice ca si comenteaza compatimitor si ironic: pe altii a stiut sa-i ajute, pe Sine iata ca nu poate. Fiul lui Dumnezeu. Un amagitor, un naiv, singur si-a facut-o.

Si apoi se justifica, isi dau lorusi certificat de buna, rationala si logica purtare: A, daca s-ar tine de cuvant, daca ne-ar da o dovada de consecventa (si care alta ar fi mai peremptorie decat coborarea de pe aceasta cruce?), atunci, da, noi, ca oameni drepti si cu judecata ce ne aflam de indata L-am recunoaste ca imparat. Dar asa, pe ce anume sa ne intemeiem credinta? Lasau sa se intrevada si nitica nedreapta mila pentru nenorocitul acela destul de tanar, insa nu se puteau lepada si de un ton de biruinta, nu puteau renunta la minunatul prilej de a-L batjocori (in sfarsit, oficial si legitim) si dascali (profesoral si nepartinitor) pe Acel care le pricinuise atatea suparari, temeri, iritatii si griji: si erau grabiti, mai ales grabiti, considerent pentru care si scurtasera din placerea contemplarii mersului sub arsita amiezii a osanditului cu unealta de tortura in spate si facusera apel la Simon din Cirene. Aici insa, isi acordau ragaz, se destindeau, isi savurau triumful si-l explicau: sa Se mantuie, coborandu-Se de pe cruce! Daca vom vedea, vom si crede! Si asteptau plini de bunavointa si intelepciune.

Eroare lingvistica, de buna seama. Caci nu numai ca nu banuiau pe Cine spanzurasera pe lemn dar nu stiau nici ce inseamna “a crede” si foloseau cuvantul fara a-l intelege defel. Daca, urmator injonctiunii arhieresti, Domnul ar fi coborat de pe crucea pe care, graieste atat de frumos Fericita Caterina din Siena, nu piroanele ci dragostea il tinea tintuit, cuvantul “credinta” ar fi fost desfiintat pentru totdeauna si navalnic s-ar fi inscaunat imparatia lui Dumnezeu. Faptul coborarii nu putea fi crezut, ci numai constatat, inregistrat, luat la cunostinta in plinatatea evidentei sale. S-ar fi impus ca atare si ar fi redus la zero orice supravietuire a enigmaticului verb “crede” A crede nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident, cu sintagma “a crede pentru ca”.

A crede inlatura orice dubiu, rezerva si motivatie. Brusca aparitie a unei imense pasari rosii cazuta din cer i-ar pune pe oameni, scrie Kierkegaard, fata in fata cu un eveniment extraordinar si senzational care nu le-ar mai ingadui sa nu-si dea seama ca au de-a face cu un semn cert, unul dintr-acelea staruitor cerute de farisei, scribi si carturari. Coborarea de pe cruce, la Golgota, ar fi fost o asemenea pasare colorata, dupa ivirea careia arhiereilor si tuturor celor aflati in perimetrul acela nu le mai ramanea altceva de facut decat sa se supuna evidentei, sa ingenuncheze, sa cante osana.

Nu asa insa lucreaza dumnezeirea, nu asa a inteles Domnul verbul a crede ori de cate ori l-a rostit si mai ales cand S-a adresat lui Toma la opt zile dupa inviere. Textele pauliene toate arata ca acest cuvant de baza al crestinismului credinta – se prezinta ca strain de orice dovezi, fapte constatatoare, inscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Sa vedem si sa credem, spun arhiereii, si contradictie mai acuta nici ca se poate sa fie. Daca vedeau nu mai avea nici o noima sa creada, nici ca s-ar mai fi putut sa creada din moment ce “vedeau cu ochii” ce le impunea evidenta cu irezistibila-i putere de ridicare a oricarei sovaieli.

A crede inseamna a nu vedea. Sfantul Apostol Pavel e cat se poate de limpede: “Dar nadejdea care se vede nu mai e nadejde. Cum ar nadajdui cineva ceea ce vede?” (Rom. 8, 24). Sau: “Iar credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor nevazute.” (Evr. 11,1) Sau inca: “Neprivind la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad.” (2 Cor. 4, 18) intreg capitolul 11 al Epistolei catre Evrei, versete ca cele de la Rom. 4, 13 si urm. ori Efes. 3, 17 si urm. arata si ele deslusit ca entitatea principala in relatia dintre om si Dumnezeu nu are nimic de-a face cu “negrul pe alb”, revolverul fumegand (smoking gun) al englezilor, flagranta certitudine, indubitabilul. Si totusi ea e conditia si esenta: “Dreptul din credinta va fi viu” (Rom. 1, 17; Evr. 10, 38). Textul de la 1 Cor. 2, 4-5 completeaza perfect cele de mai sus: “Iar cuvantul meu si propovaduirea mea nu stateau in cuvinte si induplecare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea Duhului si a puterii. Pentru ca credinta voastra sa nu fie in intelepciunea oamenilor, ci in puterea lui Dumnezeu.” Frumos au onorat reformatii francezi memoria amiralului de Coligny inscriind pe statuia sa din Rue Saint-Honore la Paris cuvintele de la Evr. 11, 27: “A ramas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevazut.”

A crede e cu totul altceva decat aparent asemanatorul “a crede pentru ca” si nu are nici o legatura cu simtul vazului indeobste socotit cel mai ferm si mai neinselator. Tocmai pe acesta – atat de sigur de sine – il contrazice uneori si-l indeparteaza. A crede e cu totul altceva decat aparent asemanatorul ”a crede pentru ca” si nu are nici o legatura cu simtul vazului indeobste socotit cel mai ferm si mai neinselator. Tocmai pe acesta  - ata de sigur de sine! - il contrazice uneori si-l indeparteaza. A crede este a crede, pe nevazute, a chezasui (si au fost epoci in istorie cand chezasuirea s-a platit cu viata), asertiuni neverificate experimental, neprobate pe caile simtirii. Credinta in textele pauline e mai ales apropiata de alte trei elemente: libertatea (opusa robiei), duhul (opus literei) si bucuria (opusa intristarii). Catusi de putin de fapte categorice, semne univoce si fenomene vizuale imperative.

Credinta se identifica asadar cu ceea ce Pascal, Kierkegaard si existentialistii aveau sa numeasca risc, pariu, aventura; Andre Gide, act gratuit; Henri Bremond, poezie pura. Un act nemotivat intelegi, exclama Gide dintr-o data cuprins de entuziasm, intelegi, un act neintemeiat, cu totul fara cauza, explicatie, ratiune, plauzibilitate, inchis in el insusi! Doar ca pentru a exemplifica Gide (in Beciurile Vaticanului) alege o crima lipsita de interese materiale si coerenta, un asasinat sine ira et studio. Daca insa e data la o parte pilda (si ea, in buna parte, ironica), calificantii lui Gide se aplica intocmai credintei si o descriu fara gres.

Nu cred pentru ca dispun de cutare dovezi. Dovezile stiintifice, istorice, geografice, arheologice, literare, scripturistice, logice etc. etc. pot, eventual, intari credinta (cu toate ca si acest mod de exprimare e gresit: o credinta adevarata nu poate fi marita din afara, nu poate depinde ca intensitate de aportul unor consideratii relative si supuse intepretarilor); ii pot da, in fata oamenilor, o justificare rationala; ceea ce nu-i neaparat de dispretuit, dar si deloc decisiv. Nici dovezile cele mai induiosatoare si mai stiintific controlate nu constituie o exceptie (cum ar fi giulgiul de la Torino).

Coborarea de pe cruce ar fi fost un act de autoritate, de constrangere, de siluire a vointei si libertatii, de inlocuire a credintei prin evidenta. Cercetarea atenta a textelor evanghelice si meditarea lor ne indeamna sa ajugem la concluzia ca nu acesta a fost “stilul de lucru” al Domnului. Nu cu evidente, cu dovezi, ci parca dimpotriva, in mod tainic si dubitativ I-a placut sa procedeze, lasand totdeauna posibilitatea sesizarii unei doze de incertitudine si a conceperii validitatii unei indoieli.

Iisus nu ne-a lasat nimic scris de El, de scris a scris numai pe nisip; portrele ale Sale nu exista decat cel intiparit pe marama Veronicai si cel destinat regelui Agvar – amandoua pierdute; de confirmari independente – cum le place englezilor a grai – nu dispunem; referatele evanghelice pot oricand si de catre oricine a fi contestate ca partinitoare si datorate unor partizani, deci nu “obiective”; ba si ca tardive si prelucrate post factum; pana si putinul material aflat la Tacit, Pliniu cel Tanar ori Iosefus Flavius a fost invinuit de interpolari; iar argumentele apologetice, toate, sunt sustrase istoriei, tin numai de foarte relativa filosofie.

S-ar zice ca Hristos a facut totul pentru ca sa nu putem invoca acte sigure si tangibile, pentru a nu fi trecut in randul personajelor istorice. Pentru ca sa nu scada nimic din minunata valoare a oricarui act de credinta ci a-i pastra integral puterea, virtutea si originalitatea. Dovezi certe in sens material, juridic si stiintific nu avem si nici nu vom avea pana la plinirea vremii si la a doua venire, cand, fireste, va disparea si credinta, precum si Sf. Pavel constata la I Cor. 13.

Domnul, ce anume cere de la noi? Sa credem, act “absurd”, ilogic, acauzal si de netalmacit in limbaj concret, sminteala si nebunie in ochii inteligentilor greci ori nenumaratilor insi de bun simt de pe intinsul lumii vechi.

Fii ai libertatii, nu ai robiei, suntem tratati cu deferenta: nu ni se impune nimic, nu ne constrang evenimente absolute ca acel reclamat cu puternice (si mieroase) glasuri de vrajmasii lui Hristos; ceea ce ei – cu atat de perfida ingenuitate – voiau, s-ar fi redus la o constatare ulterior careia credinta isi pierdea sensul.

“Credinta mea”, declara Joris Karl Huysmans, flamandul scriitor de limba franceza, aprigul convertit, “credinta mea nu se sprijina nici pe ratiunea mea nici pe mai mult ori mai putin certele perceptii ale simturilor mele; ea tine de un simtamant launtric, de o siguranta dobandita prin dovezi launtrice.”

Desigur ca verbul a crede, ca temelie a religiei, pare straniu; de ce tocmai o vocabula atat de greu de inteles, definit si precizat sa constituie miezul crestinismului? Nu ar fi putut Dumnezeu si Apostolii Sai gasi o alta mai putin misterioasa, mai accesibila intelegerii multimii oamenilor si la urma urmei – de ce nu? – mai putin scandaloasa si derutanta pentru oamenii de stiinta rationalisti si logicieni care nu sunt toti si negresit de cealalta parte a baricadei ori zavorati in prejudecati?

Dar daca ne adresam stiintei, aflam ca si acolo substantivul de baza folosit pentru a lamuri alcatuirea si mentinerea universului e tot unul prea putin logic, prea putin unul inteligibil; vag, confuz, plurivalent; un termen si el aferent domeniului afectiunii si sentimentelor, un termen si el piatra de poticnire pentru acea matematica si material de rigoare presupusa stiintei si in special astrofizicii, astronomiei si mecanicii. Cuvantul cheie al organizarii cosmice se numeste atractie universala. Atractie! Caci legea gravitatiei aceasta nimic altceva este, in cuvintele insasi ale formulatorului ei. Si ce altceva poate fi mai duios, mai gingas, mai nedefinit, mai putin solemn si rece!

Iata pentru care pricina si verbul a crede si substantivul credinta trebuie sa iste mai potolita uimire intr-un domeniu ca al religiei; atractia si credinta sunt – in fizica universului ori in inimile oamenilor – deopotriva de neconcordante cifrelor, severitatii, sistematicii, deopotriva de “ne-stiintifice” in sensul pedant al calificativului.

Dintr-o intelegere mai atenta a verbului a crede imi pare ca rezulta numeroase consecinte. Trei se arata vrednice a fi mentionate aici pe scurt:

1. De vreme ce esenta o constituie credinta, se poate afirma ca actele de asceza se bucura numai de o valoare si o insemnatate individuala si educativa. Textul de la Colos. 2, 20-23 ne ajuta sa pricepem o enuntare la prima vedere indrazneata. Se intreaba Apostolul neamurilor de ce oamenii care cred in Hristos rabda porunci ca: nu lua, nu gusta, nu te atinge! Apoi numindu-le lucruri menite sa piara prin intrebuintare potrivit unor randuieli si invataminte omenesti, conchide: “unele ca acestea au oarecare infatisare de intelepciune in paruta lor cucernicie, in smerenie si necrutarea trupului dar n-au nici un pret si sunt numai pentru satiul trupului.” Ascezele, asadar, nu sunt osandite (sa nu fie!) ori minimalizate, insa li se delimiteaza campul gravitational, magnetic si valoric: sunt bune ca acte de infrangere si smerenie, ca “exercitii spirituale”, ca disciplina, dar nu atrag prin ele insele ceea ce numai harul, credinta si faptele bune, laolalta, ne pot face sa dobandim.

2. Se cade sa nu ne lasam ispititi de vraja (ori obsesia) cautarii si aflarii dovezilor; pot fi de ajutor unora; dar nu celor care stiu ca “Hristos n-a vrut sa-Si intemeieze imparatia Sa spirituala pe nisipul iluziilor (stiintifice, istorice s.a.m.d.), ci pe stanca de granit a credintei”.

Toate argumentele filosofice, istorice ori stiintifice sunt supuse relativitatii acestor discipline mereu schimbatoare. Ptolemeu l-a inlocuit pe Aristarh din Samos; Copernic pe Ptolemeu; Einstein pe Copernic. In asteptarea zilei cand, probabil, tahioni ori alt fenomen inca neobservat ori alte calcule vor pune in discutie teoria relativitatii.

3. Daca prin credinta ne apropiem in modul cel mai desavarsit de Hristos, daca ea este calea cea buna spre mantuire, nu e mai putin adevarat ca fara fapte credinta e moarta (Iacov 2, 17). Mai mult decat atat: aici pe pamant “cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire” (Rom. 10, 10). Credinta, s-ar putea spune interpretand cuvintele apostolicesti, e suficienta in relatia de tip eu-tu dintre credincios si Mantuitorul sau. Dar in relatia mai complicata om-mediu-Dumnezeu, om-semen-Hristos, mantuirea implica si marturisirea credintei, curajul de a o proclama public, in fata celorlalti, de a nu te lepada ori rusina de Hristos si de credinta ta. Verbul a crede ajungand astfel in dublu chip fundament al nadejdii, mantuirii. Dupa cum spre a ne dovedi sinceritatea si seriozitatea credintei ne sunt cerute faptele bune, tot astfel pentru a ne dovedi netemerea si nerusinarea in fata semenilor trebuie sa o mai si marturisim “cu gura”, catre exterior. Pentru ca nu credem in Hristos numai in calitatea noastra de fiinta individuala, de suflet incomparabil, ci si de om-in-lume, de om-printre-oameni.

Cred, Doamne, si marturisesc. Copula este capitala si de neevitat: amandoua verbele ne conditioneaza, ne caracterizeaza, ne fac intru adevarat fii ai Tatalui ceresc. Astfel incat concluzia nu poate fi alta decat: nu “a dovedi” este completarea lui “a crede”, ci “a marturisi”. Si daca-i vorba asa, oare nu faptele bune si marturisirea nereticenta a credintei sunt cele mai bune dovezi ale credintei? Credinta nu are nevoie de nici un soi de dovezi, are insa nevoie sa fie dovedita.

Faptele bune si marturisirea cu gura – singure – prefac verbul a crede intr-o putere si-i dau incarcatura energetica si duhovniceasca necesara trecerii lui din randul vorbelor in al cuvintelor, din al ideilor in al acelor “idei-forta” despre care a scris Alfred Fouillee”.

 DESPRE FIDELITATE (Monologul Polifonic)

 

”Dintre virtuţi, fidelitatea (ori credincioşia, cum îi spun de preferinţă poporul şi scriitorii români) e mai puţin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credinţă unui om, unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întotdeauna leal şi devotat şi oricând gata a-i veni în ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial şi personal chiar faţă de o abstracţiune: o statornicie, o nestrămutare, o căldură. Te arăţi demn de încredere absolută în orice împrejurări, la bine şi la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de restrişte, la mari primejdii, în mlaştină şi pe grohotiş, când se înfiripă clipele deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit credinţă nu mai crede în el însuşi ori în cauza pentru care luptă (ori în modul de viaţă, de gândire, ce-i este propriu) în tine, totuşi, să poată crede, să preferi tu atunci curajul, puterea de îndurare, stăruinţa, vioiciunea care pe el l-au părăsit, să-i devii tu lui călăuză şi stâlp de înţelepciune, toiag, cetate întărită, lumină, înger păzitor.

Întreaga filozofie a vieţii sociale şi morale a evului mediu se întemeia pe ideea aceasta de fidelitate. Fidelitate e un cuvânt latin însă amploarea unei semnificaţii practice imense i-a dat-o feudalitatea care se definea ca o legătură de ordin mai întîi etic între suzeran şi vasal. Raportul a sfârşit prin a se degrada , a-şi pierde sensul iniţial de întrajutorare şi a lua aspect de exploatare a servului de către senior, de îngheţare şi oficializare a ierarhiei sociale. Dar la început nu a fost aşa: jurământul medieval nu era de supunere, ci de prietenie, susţinere, bunăvoinţă şi fidelitate. Raportul cavaler-scutier se caracteriza prin aceleaşi efecte. În societatea japoneză, de-a lungul multor veacuri i s-a păstrat acest chip, suprema calitate a unui samurai fiind în sistemul buşido fidelitatea necondiţionată faţă de daimio, uneori chiar postum (cum se întâmplă în legenda celor patruzeci şi şapte de ronini). În obştea tradiţională românească, precum cărturarul e considerat superior simplului titular al unei diplome, vorba unui om cinstit face mai mult decât un înscris ori echitatea are precădere asupra justiţiei, tot aşa credincioşia se bucură de o mai mare veneraţie decât îndatoririle cu temei strict legal.

Fidelitatea îmbracă şi forma respectului faţă de cuvântul dat. De aceea G. K. Chesterton a putut, în 1914, vorbi de barbaria de la Berlin: germanii atacaseră Belgia în contradicţie cu statutul de neutralitate al ţării acesteia, statut pe care-l iscăliseră şi chezăşuiseră şi ei. Au încercat să dreagă lucrurile spunând că li se opune doar o fiţuică, o hîrţoagă, un petic de hârtie. Dar Chesterton: ”pasărea prin cântul ei se identifică şi-şi dobândeşte farmecul, omul prin respectarea cuvântului dat.” Tratatul din 1839 nu era desigur decât o foaie de hârtie, însă modul acesta modest de înregistrare a unor voinţe şi hotărâri putea fi transformat prin respectarea sa de către cei în cauză în simbol de ţinută şi cavalerism. (Nesăbuita grăire a lui Bethmann-Hollweg, cred eu, a însemnat un soi de amurg al valorilor slăvite de Wagner în muzică şi de Nietzsche în proza poetică).

În aceeaşi ordine de idei întâlnim obiceiul nobililor de pe vremuri: a-şi plăti neapărat datoriile de onoare (adică lipsite de probe juridice) şi a privi cu uşurătate cele pentru care există o poliţă sau alt act doveditor. De asemenea formula întrebuinţată în India atunci când era colonie britanică: spre a întări o făgăduinţă ori o convenţie, negustorii adăugau: pe cuvântul de onoare al unui englez. Într-atâta se deprinseseră a considera neîndoielnic legământul oral venit din partea unora care ţineau de o naţiune ocupantă însă nu fără exemplară cinste şi soliditate în relaţiile particulare ale vieţii zilnice.

*

Literatura universală dintotdeauna a elogiat fidelitatea. Pildele abundă în Iliada, în Mahabharatta, în Cântecul Nibelungilor (în întregime axat, aş zice, pe noţiunea aceasta pe care o numeşte die Treue), în Don Quijote (poate fi vreuna mai înduioşătoare decât a lui Sancho Panza?), la Shakespeare (fidelitatea Cordeliei; aceea, fie şi zbanghie, a bufonului pentru Lear; a lui Horatio faţă de Hamlet), la Dickens (a lui Sam Weller pentru domnul Pickwick în cartea pe care Dostoievski s-a priceput să o recunoască drept o capodoperă), la Franz Werfel (Barbara în Barbara sau cucernicia), la Heimito von Doderer (subofiţerul din Demonii), la Bernanos (minunata figură a personajului central din Jurnalul unui preot de ţară: acela fidel menirii sale).

Fidelitatea se opune înşelătoriei, perfidiei, făţărniciei, minciunii, versalităţii, verbozităţii, trădării. De unde şi dispreţul total faţă de trădători chiar când se întâmplă să servească interesul celui către care vin: dovadă răceala manifestată de împăratul Carol Quintul la adresa conetabilului de Bourbon, dezertor al regelui Franţei Francisc I. Dovadă modul mai mult decât rezervat cum l-au primit germanii pe colonelul Alexandru Sturdza în 1917. Dovadă odiul ce cade în Cântecul Nibelungilor asupra lui Hagen. Sau, dimpotrivă, respectul inspirat de micul grup de fideli care l-a însoţit pe Napoleon la Sfânta Elena, şi a îndurat mizeriile unui surghiun abject. Ori admiraţia autorului contemporan (imensa lui admiraţie) pentru sărmana ţărancă Matriona: nu ştie decât să slujească, să se jertfească, să nu-i pese de sine, spre a rămâne fidelă consătenilor ei.

Fidelitatea însă nu se confundă cu încăpăţânarea în teorii şi idei, e o calitate exclusiv morală. Printre creaţiile spiritului omenesc, ştiinţa e cea mai puţin “credincioasă”. La fiecare sută de ani (ori şi mai repede), ştiinţa – sub presiunea observaţiilor, experienţelor, logicii şi gândirii – se schimbă fundamental, se contrazice fără a şovăi ori a se ruşina. Ceea ce nu înseamnă că nu e şi ea fidelă, sui generis: fidelă principiului ei de bază – permanenta reconsiderare a teoriei şi grijulia verificare a concordanţei ei cu faptele.

În ştiinţă, aşadar, fidelitatea nu înseamnă imobilitate. Pe plan etic e altfel: acolo regula este a invarianţei, a statorniciei în hotărâri, a râvnei ferme şi solicitudinii neobosite faţă de prieteni, a neclintirii faţă de crez şi de cuvântul dat.

Fidelitatea nu-i lipsită nici de oarecare utilitate, nu-i un principiu pe deplin încadrat unui rit sacrificial. Sinaxarul ne oferă exemplul unui prigonit de magii solari perşi; de dragul păstrării marii sale averi, îşi leapădă credinţa. Când i se cere să convingă şi pe discipolii lui a-l urma, o face, dar e inutil. I se cere atunci să-i ucidă. Se supune. De moarte totuşi nu scapă, căci marele mag vrea să-i răpească avutul. Nenorocitul apostat pierde, astfel, totul: viaţa, bogăţia, cinstea. Cinstea, mai ales; faţa, omenia.

Deoarece cui i se cere, în cele din urmă, omului să fie complet fidel? Lui însuşi, condiţiei sale de om, de fiinţă gânditoare şi cuvântătoare a cosmosului. Iată principala, neîndoielnica, nefluctuanta fidelitate. Şi ce înseamnă a-ţi fi ţie însuţi fidel, condiţiei tale de om? A nu săvârşi nimic de care să-ţi fie apoi scârbă ori ruşine; a respecta demnitatea şi libertatea celorlalţi; a contribui, pe cât îţi este dat, la menţinerea sau îmbogăţirea prestigiului singurei (până la proba contrară) fiinţe conştiente din univers.

A nu te huli pe tine însuţi, a te controla cu străşnicie, a nu batjocori duhul care sălăşluieşte în tine şi în semenii tăi, a nu ştirbi întru nimic nivelul de civilizaţie şi cultură la care a izbutit să ajungă omenirea contemporană ţie. De faci aşa, prin însăşi a ta fidelitate, după cum spune Blaga, pământul devine transparent, cerul megieş, roadele muncii şi cugetului purtătoare de sfinţenie. Îţi vei fi adus obolul pentru ridicarea lumii la un mai mare grad de hierofanie. Asumarea etică a destinului omului pe pământ şi al omenirii în cosmos reprezintă forma supremă a fidelităţii, singura de altfel, nesupusă relativităţii şi vicisitudinilor istorice.

Etapa cea mai propice a ideilor neutilitare şi curăţiei sufleteşti pare a fi tinereţea. Alcătuitorii ei încă n-au avut prilejul să-şi murdărească mâinile în lungul frecuş cotidian al vieţii. Fidelitatea, curajul, imaginaţia nu s-ar zice că sunt irealităţi, fantezii. E perioadă numită a idealismului. Dar cuvântului acestuia nu se cuvine a-i da înţelesu-i filosofic, restrictiv, ci cată a fi luat în accepţiunea sa cea mai largă şi mai populară, care-l confundă cu mărinimia, entuziasmul, capacitatea de a se devota, a se înflăcăra, a se jertfi, a fi intransigent, a lua lucrurile foarte în serios, a nu sta mult la îndoială, a dispreţui compromisurile.

Nu par a mă exprima într-un limbaj ajuns să provoace sila unui trecut prin experienţe şi încercări de natură a vindeca pe oricine de vorbe prea frumoase, sentimente înalte şi sfaturi bătrâneşti care mai nimerit decât oricum altfel se învrednicesc a fi etichetate aramă sunătoare şi chimval zăngănitor? Numai că nu de pe poziţii de aşa-zisă înţelepciune bătrânească îndrăznesc a vorbi, ci cu bruma de nebunie tânără încă sălăşluitoare în adâncul sufletului meu din belşug zdrumicat de eşecuri şi erori. De pe poziţii de egalitate atrag atenţia celor tineri asupra valorii fidelităţii, antidot al propensiunii vieţii de a uza, spălăci şi apoi şterge tot ce a fost mai dezinteresat, mai “ideal”, mai neoportunist, altfel spus mai “frumos” în cugetul lor. Dacă nu vor să cunoască adulta amărăciune sub forma-i corosivă, pentru nimic în lume să nu îngăduie, să nu uşureze ivirea unui hău între anii tinereţii şi anii maturităţii ori bătrâneţii. Durere mai aspră e greu de conceput. (Şi nu este nevoie ca focul fără de materie să ardă toate păcatele din om: desigur nu; sunt însă unele de care, orice ar fi, trebuie să te ţii cu încrâncenare departe: şantajul, trădarea, delaţiunea, escrocheria, pâra, siluirea). Păstrarea continuităţii nu se efectuează în mod sentimental, molatic, vag, “pios”, ci puternic, sfruntat, cutezător. Cred că bine îi stă omului să rămână fidel părţii nobile a sinei; mai lesne să fie diamantului a deveni maleabil precum ceara decât oricărui homo măcar niţeluş sapiens a se face de baftă şi de ocară faţă de eul său cel din anii ori ceasurile ori cirtele ori nanosecundele când a simţit pământul transparent şi cerul megieş.”