”Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului." William Shakespeare


BINE AŢI VENIT!



1 februarie 2011

LEUL ÎN IARNĂ AL ARDEALULUI ORTODOX

...de Răzvan Codrescu
În seara zilei de 31 ianuarie (ora 19.25), la Secţia de Terapie Intensivă a Clinicii Chirurgie I din Cluj-Napoca, s-a curmat aventura pămîntească a vlădicăi Bartolomeu, scriitorul Valeriu Anania, slujitorul fără preget al lui Dumnezeu şi al Limbii Româneşti. Pe 18 martie ar fi împlinit 90 de ani, dar voia dumnezeiască a fost să-i ridice mai din vreme crucea suferinţei şi să-l adauge în plină iarnă la neamul lui cel adormit.
Turpitudinea monumentală a televiziunii (ruşinii) noastre naţionale n-a întîrziat să pună început unei posterităţi confuze, ingrate şi indigne, prezentîndu-l, în loc de înfiorată pomenire, ca pe un “legionar” şi ca pe un “securist” ajuns în scaunul arhiepiscopal şi mitropolitan de la Cluj. Iată că insinuările sau deducţiile vicioase, pe care le-a răbdat creştineşte în iarna vieţii, îi războiesc sufletul şi după moarte. Nici lămuritoarele sale Memorii, nici fermele sale declaraţii publice, nici lipsa oricăror dovezi că ar fi săvîrşit ceva reprobabil ca “legionar” sau că ar fi făcut mai tîrziu “poliţie politică” n-au putut pune capăt voluptăţilor calomnioase ale abjecţiei ambiante. Din fericire, adevărata judecată nu aparţine oamenilor, ci lui Dumnezeu, Care i-a dat robului Său Bartolomeu Valeriu ani îndelungaţi, putere şi har ca să-I tălmăcească Scripturile şi să-I păstorească turma, la răscruce de veacuri şi de milenii.
Sigur că, în anii primei tinereţi, drumul vieţii “călugărului Anania” s-a intersectat, ca al aproape întregii lui generaţii, cu complexul şi controversatul “fenomen legionar”, mai ales prin intermediul Frăţiilor de Cruce, dar tînărul scriitor şi monah n-a fost nici membru fanatic al Legiunii şi nici propagandist ulterior al ideilor legionare, ci doar un creştin cu firească atitudine anticomunistă, lider aproape legendar al protestelor studenţeşti de la Cluj din 1946, iar după aceea client al temniţelor comuniste (unde i s-a pus teribila etichetă – în mare măsură abuzivă – care avea să-l urmărească în viaţă şi în moarte). Iar ca fost deţinut politic, sigur că a avut de-a face în fel şi chip cu Securitatea, atît în anii de închisoare, cît şi după aceea. Este cazul tuturor foştilor deţinuţi politici, care constituie o categorie aparte, ca victime directe şi predilecte ale terorii. Aceştia s-ar cuveni judecaţi – într-o lume a oamenilor cu frică de Dumnezeu, iar nu a bestiilor vorbitoare – cu alte criterii decît cei care n-au luat în viaţa lor o bîtă pe spinare, ci au acceptat compromisuri doar din dorinţa de a se pune bine cu puterea şi a profita de pe urma oportunismului cinic sau laş. S-a speculat mult despre “misiunea” pe care “călugărul Anania” ar fi avut-o din partea Securităţii în anii cît a stat în America, dar faptele arată că n-a făcut rău nimănui – nici episcopului Trifa, nici structurilor bisericeşti de acolo, nici altcuiva. Ba mai mult, a băgat frica în securişti că, dacă nu-l vor lăsa în pace cu presiunile lor, va da totul în vileag în presa americană. Securitatea va fi avut planuri cu el, dar pur şi simplu “n-a mers”. Iar astăzi la C.N.S.A.S. sînt vreo 11 dosare ale sale, dar numai dosare de urmărire, care mai degrabă îl onorează decît să-l înjosească (aşa cum probabil că şi-ar dori, cu instinctele lor impure de trepăduşi senzaţionalişti, fîrţîngăii şi piţipoancele maidanelor noastre “mediatice”).
Sînt cu totul alte lucruri – esenţiale şi incontestabile – care s-ar cădea ştiute şi mărturisite despre cel căruia în tîrziul vieţii i s-a spus “Leul Ardealului”: că este unul dintre marii scriitori creştini români ai secolului XX (poet, dramaturg, prozator), tălmăcitor al Bibliei şi cărturar bisericesc, monah de la 20 de ani, arhiereu autoritar (şi la un pas – fără a şi-o dori cu tot dinadinsul – de a fi fost chiar Patriarhul României), vajnic luptător anticomunist şi fost deţinut politic, paznic nezdruncinat al Ortodoxiei şi al tradiţiilor naţionale.
Eu unul l-am socotit şi îl socotesc pe Înaltul Bartolomeu drept cel mai experimentat şi mai prestant arhiereu postdecembrist al Bisericii mele şi mi-ar fi plăcut să-l văd în ultimii săi ani pe scaunul patriarhal, avînd în vedere şi faptul că merituosul mitropolit Daniel oricum ar fi ajuns patriarh după aceea, fiind limpede că n-avea vreun concurent hotărît şi redutabil în generaţia sa. Ar fi fost frumos ca imediat după greu încercatul Părinte Patriarh Teoctist, să vină în fruntea Bisericii, fie şi doar pentru puţini ani, tot un om din aceeaşi generaţie, dar cu alt „traseu”, din ceata nu puţin numeroasă a răscumpărătorilor de vremuri, luptător împotriva ateismului comunist, prigonit pentru Hristos, scriitor şi cărturar de seamă, şi acesta să predea ştafeta generaţiei următoare, în numele şi în duhul martirilor crucii din Gulagul românesc. Sînt şi voi rămîne încredinţat că Înaltul Bartolomeu ar fi fost un patriarh cum n-am mai avut pînă acum şi cum poate nici nu vom avea vreodată, căci oameni de forţa şi înzestrarea sa nu se nasc în fiecare generaţie şi nu sînt experienţial repetabili. Din grabă interesată sau din alte pricini (aici oficialii Patriarhiei m-ar trage de mînecă, şoptindu-mi doct: „Duhul Sfînt!”), n-a fost să fie aşa. În orice caz, a-l preţui pe unul (Dumnezeu să-l ierte) nu înseamnă a-l dispreţui pe celălalt (Dumnezeu să-l ţină), aşa cum, dacă îmi aleg drept patron spiritual un anume sfînt, nu înseamnă că-i desconsider pe ceilalţi sfinţi. Honni soit qui mal y pense!
Azi, omul unic şi irepetabil nu mai e printre noi. În ce ne-a rămas nepervertit, îl plînge Ardealul şi toată ţara. Ce va fi în urma lui? Îşi va asuma Sf. Sinod al B.O.R. imaginea publică a slăbiciunii versatile şi va reface Mitropolia Ardealului după cum a fost înainte de 2006, dîndu-i mitropolitului de la Sibiu satisfacţia de a recupera acum ceea ce a pierdut atunci? Are vreo şansă la scaun – fie el mitropolitan sau doar arhiepiscopal – P. S. Irineu, vicarul de la Cluj pe care răposatul mitropolit şi l-ar fi numit succesor, cu limbă de moarte? Va scăpa P. S. Ioan Selejan (favorit, se pare, al celor din Deal) de crucea Covasnei şi Harghitei? Un lucru e cert: oricine şi în orice variantă i-ar urma în scaun, nu-i va fi deloc uşor să se măsoare cu umbra marelui răposat şi să dea impresia că acesta ar fi lăsat în urmă un gol mai mic decît a lăsat de fapt. Ceea ce rămîne deocamdată de sperat este că nu ne-am pervertit şi n-am decăzut într-atît încît să confirmăm româneşte proverbul că “de leul mort îşi bat joc pînă şi iepurii”…
Deocamdată să-l petrecem cu toată cuviinţa pe ultimul drum şi să ne rugăm pentru pacea sufletului său. Şi ca Dumnezeu să ne facă vrednici de dreapta lui pomenire.

Niciun comentariu: