BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

1 februarie 2011

Privind spre Dumnezeu


 ...de Laurenţiu Dumitru



Uneori crucea despre care tot vorbim în biserică, sunt propriile alegeri. Sunt momente în viaţă când efectiv cazi sub povara… propriilor alegeri. Te revolţi, te tângui şi plângi, căci realizezi că nu te poţi ridica decât renunţând la ele, renunţând la tine însuţi… Ceasul cel mai critic – când înţelegi că Dumnezeu nu te primeşte oricum.

Cu inima frântă, cu genunchii însângeraţi, prăfuit şi murdar, te ridici, te scuturi şi-L iei pe EL chezaş pentru sufletul tău de acum înainte, iar El se învoieşte. Renunţi la tine, ca să fii cu El. Renunţi la tot, din iubire pentru El, pentru un bine infinit mai mare, Binele promis. Intri în rânduială, te încredinţezi Lui şi aştepţi, întru nădejde şi bună-lucrare, bucuria lăuntrică şi pacea care covârşeşte toată inima. Degrab auzi-mă, Doamne!

Dar El nu se grăbeşte şi vrea, pare-se, mai mult. Mai vrea să înveţi o lecţie, vrea să înveţi ce este viaţa fără El, fără vise, însângerat şi înlăcrimat peste poate… Te vrea exorcizat de amintiri şi dureri, de dorinţe de răzbunare; te vrea cu inimă bună, te vrea în pace cu toţi… Vrea să moară în tine omul cel vechi, mândria, vorbele spurcate şi, îndeobşte, tot răul…

Şi mai vrea ceva Domnul. Ceva esenţial, ireductibil: Vrea să te înveţe să strigi către El! Toate ni se întâmplă ca să învăţăm să ne (re-)cunoaştem Ziditorul, ca să învăţăm să strigăm! Pentru că vine o vreme în care dacă nu înveţi să strigi din toţi rărunchii – te sufoci. Efectiv te sufoci şi simţi că-ţi dai duhul… Adevărat spune Psalmistul, dar greu m-am dumirit: Nu-Ţi întoarce faţa Ta de la mine ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Şi eu care credeam cândva că respiraţia ne ţine-n viaţă…

Niciun comentariu: