BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

1 septembrie 2011

Argumente de piatră şi de inimă într-o dispută pe viaţă şi pe moarte

...de Antonie Plămădeală ("Cuvinte duhovniceşti")



Pe Iisus L-au ispitit mulţi şi de multe ori. Fariseii şi cărturarii, în care se luau la întrecere viclenia cu ştiinţa de carte, erau în aceeaşi măsură maeştri în arta ispitirii. Abili în mânuirea silogismelor, pe care le exersau în templu precum grecii în agora, îşi făceau din aceasta o plăcere ascunsă, pe graniţa dintre viciu şi virtute. Se pricepeau să ridice nimicurile la rang de probleme şi să scadă problemele la nivelul nimicurilor, "strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila", cum îi descrie Iisus în cel mai extraordinar portret pe care li l-a putut face cineva în istorie. Credeau că pot jongla cu religiile gândirii în aşa fel încât balanţa dreptăţii să încline întotdeauna de partea lor şi să rămână în picioare în toate disputele, infailibili, ca acele jucării cu plumbul centrului de greutate reglat o dată pentru totdeauna şi pentru orice împrejurare.
Şi-au încercat îndemânarea şi cu Iisus. Evangheliştii ne spun cum căutau să-L prindă în cuvânt, să-I descopere fisuri în logica gândirii, a propovăduirii şi a faptelor. Îl provocau anume, se legau de orice, cu intenţia de a-L face să-şi dezică principiile prin fapte şi faptele prin inconsecvenţe.
Ştim că replica Lui a fost întotdeauna promptă şi surprinzătoare, mai ales prin felul cum ştia să iasă din spaţiul temei în care Îl circumscriau, crezând că Îl pot obliga să intre în foarfecele logicii lor. Iisus ştia să le opună întotdeauna, pe neaşteptate, un tertium datur care le închidea gura şi le bloca mecanismele minţii, întorcând împotriva lor propriile lor argumente, fără drept de apel. Le făcea astfel întrebările de râs, schimbându-le veninul în apă chioară, tocmai atunci când se umflau mai tare în suficienţa lor.
Iată-i năvălind încă o dată în templu, scandalizaţi de o circumstanţă, înarmaţi cu pietre şi târând după ei ceea ce gândeau că va putea fi în sfârşit un argument nou şi hotărâtor împotriva lui Iisus, pe care nu prea reuşiseră până atunci să-L învingă în disputele biblice.
Au aruncat la piciorul unei coloane o femeie prinsă în adulter.
Cine ştie cât o vor fi pândit şi cu câtă amănunţită premeditare, cu câtă delectare anticipată vor fi imaginat confruntarea din dimineaţa aceea, în care Iisus urma să fie, în sfârşit, adus în situaţia de a se recunoaşte învins.
Totul era bine aranjat: arătându-I femeia, urmau sa-I pună o singură întrebare, dar o întrebare la care oricum ar fi răspuns, El trebuia să piardă. Trebuia să răspundă cu "da" şi "nu", dar şi "da" şi "nu" erau cu pierdere! Şi-L şi imaginau dând din colţ în colţ ca să găsească o ieşire despre care ei ştiau dinainte că nu exista.
Avertismentul: "Vai vouă cărturarilor şi fariseilor!", care în taină bucura inimile vameşilor şi ale păcătoşilor,  îi înspăimânta nu atât pentru că se temeau de pedeapsa lui Dumnezeu, cât pentru faptul că opinia publică începuse să vadă în ei ceea ce erau cu adevărat: nişte făţarnici cu pretenţii de sfinţi, roşi la adânc de răutate şi mândrie. Nu cei mai buni, cum voiau să pară, ci tocmai dimpotrivă, cei mai răi, "morminte văruite", "şerpi, pui de vipere", din aceia care "fac totul numai ca să fie văzuţi de oameni" şi care "pun sarcini grele asupra altora, iar ei nici cu degetul nu le mişcă". Iisus îi dezbrăca de aparenţele strălucitoare şi le denunţa chipul adevărat, prin cuvinte aspre, grele, necruţătoare.
(...)
Şi iată-i la momentul întrebării. Marcos, poate chiar cel care va fi imaginat toată punerea la cale, s-a apropiat de El, aproape atingându-I obrazul, dar cu privirea dinainte triumfătoare îndreptată spre cei cu care venise, aproape I-a cântat întrebarea, insinuând un fel de regret ce se voia fals, şi batjocura evidentă în felul în care inflexiunea vocii caracteriza titlul pe care I-l dădea:
- "Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter, iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?"
Ingenios. Erau răi, dar nu erau proşti. Dacă le-ar fi spus că nu e de părere s-o omoare cu pietre, pe loc ar fi avut dreptul şi datoria să-L omoare şi pe El cu pietre, căci aşa poruncea Legea cu privire la apărători. Erau de altfel pregătiţi pentru aceasta. Dacă ar fi răspuns că trebuie s-o ucidă, ar fi însemnat că-şi reneagă propria învăţătură, a ietării şi a iubirii, ceea ce ar fi însemnat pe loc compromiterea şi discreditarea Lui în faţa ucenicilor şi a celor care Îl urmau.
Planurile de acasă nu s-au potrivit însă cu cele din templu.
Ei n-aveau de unde să ştie că Cel cu care voiau să se înfrunte public dispunea de resurse intelectule şi spirituale deosebite de ale lor, de altă calitate şi, la nevoie, inspirate şi dintr-o altă ordine de gândire, din alt sistem logic, cu mai multe valenţe decât cele ale lui "da" şi "nu". Nu spusese Isaia, că gândirea dumnezeiască este diferită de cea omenească, deci cu mai multe posibilităţi?
Valenţele acestei alt fel de gândiri vin din aceea că aria premiselor lor e mult mai largă. Cât atotştiinţa lui Dumnezeu. Gândirea aceasta este desigur atributul lui Dumnezeu, desigur şi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, o avea. În împrejurări deosebite o pot avea şi cei cărora El le deschide ochii minţii, cum spune evanghelistul (Luca 24, 31): aceştia capătă şi ei "gândirea lui Hristos" (I Cor. II, 16).
Fariseii şi cărturarii acestei dimineţi din templul din Ierusalim nu ţineau însă şi nici nu voiau să ştie despre Iisus mai mult decât că este un răzvrătit, unul care instiga la călcarea Legii lui Moise, şi se străduiau s-o poată dovedi. Cu mintea şi cu logica lor. Lăsaţi deci în voia minţii lor (Rom 1, 28), capabilă în acest caz doar de răspunsuri între "da" şi "nu", ori-ori, ei erau siguri că Iisus va opta obligatoriu între acestea două şi erau gata să-L silească sub ameninţarea Legii, dacă n-ar fi facut-o.
Dar acel altfel de răspuns, la care ei nu se aşteptau, exista totuşi.
Iisus a lărgit uşor de tot sfera întrebării, doar atât cât ai coborî-o din minte în inimă, fără s-o modifice deloc. Că doar nu gândim numai cu mintea. Chiar Moise ştia de gândirea prin inimă (Fac 6, 5), şi Sf. Pavel face trimitere tot la "cugetele inimii" când scria evreilor. Gândim cu mintea şi cu inima, şi cu tot ce alcătuieşte fiinţa noastră de trestie gânditoare (Pascal).
Mai întâi s-a aplecat într-un genunchi şi a început să scrie cu degetul pe praful sau pe nisipul pardoselii templului, pentru moment poate numai pentru a le îndrepta atenţia în altă parte. S-o lase o clipă pe femeia înfricoşată de moarte să-şi vină în fire. De altfel ea era acolo numai în rol de pretext, ceea ce Iisus ştia foarte bine şi Îi era milă de ea. O foloseau împotriva Lui. O pândiseră anume pentru aceasta. O cunoşteau. Fusese o pradă uşoară. Dar ea nu ştia, şi chiar dacă ar fi ştiut, aceasta nu i-ar fi schimbat situaţia.
Va fi sperat ea o schimbare de sentinţă în cazul în care răspunsul lui Iisus ar fi fost: "nu, n-o ucideţi?" Nu ştim. Ea nu ştia cine este Iisus şi nu ştia deocamdată că era altfel decât ei, un om bun. Până atunci toţi o toleraseră. O cunoşteau doar. Îi ştia şi ea. Poate că doar pe Iisus nu-L cunoştea, fiindcă venise din nord, din Galileea. Dacă era vreo minune de aşteptat, în orice caz nu de la El o aştepta. În orice caz, n-a făcut către El niciun gest de implorare. Rolul Lui de arbitru n-o interesa. Poate chiar o înspăimânta. Trecuse de aceea de gesturile inutile.
E de presupus că, deşi femeie, neîndatorată să ştie prea multe, ştia totuşi opreliştile şi ameninţările Legii lui Moise şi ştia câte ceva şi despre farisei. Ştia probabil că nici Legea, nici fariseii când se hotărau s-o aplice, nu cunoşteau îndurarea. Ştim şi noi că orice ar fi răspuns Iisus, dacă răspunsul ar fi fost cu "da" sau "nu", ea tot ar fi fost ucisă cu pietre. Ei nu-L instituiseră pe Iisus judecător pentru ea, ci pentru El însuşi. Soarta ei era dinainte decisă, de când se hotărâseră să suspende îngăduinţa de până atunci şi s-o aducă drept argument împotriva lui Iisus. Soarta Lui era cea care urma să se decidă acum.
Fariseii nu ştiau că altfel era scris să fie sfârşitul lui Iisus.
Fiindcă tot mai ţipau la Dânsul, silindu-L să le răspundă o dată, Iisus s-a ridicat şi, privindu-i pe rând şi adânc în luminile ochilor, prin care le citea inimile şi sufletele şi toată viaţa, ca Unul căruia nimic din ce e acoperit nu I se putea ascunde, le-a răspuns în sfârşit calm, liniştit, stăpân pe ceea ce spunea:
- "Cel fără de păcat dintre voi, să arunce cel dintâi piatra asupra ei." (Ioan 8, 7).
Au încremenit. Ar fi strigat la El, ar fi protestat. Dar nu erau în stare de nimic. Nu era răspunsul pe care îl aşteptau ei, dar răspundea la întrebare. Dar cum răspundea: răsturna totul pe dos. Îi implica pe ei în procesul în care se credeau doar judecători. Şi pe măsură ce pentru ei totul se complica, în aceeaşi măsură pentru Iisus se simplifica. Reuşise El să se plaseze în afara dilemei, iar ei căzuseră în ea, întocmai ca în rânduiala proverbului.
Şi totuşi nu-i oprise să arunce cu pietre. Îi implica în luarea deciziei, dar nu-i oprea s-o execute. Retrimitea judecata cazului la o instanţă pe care ei n-o prevăzuseră: conştiinţa lor. Îi obliga să se oglindească ei înşişi, mai întâi, în oglinda Legii, să şi-o aplice lor înşile şi numai după aceea s-o aplice şi femeii. Ştia că altfel nu le putea înmuia inimile învârtoşate şi nu le putea îndoi minţile mândre.
Restituindu-le dosarul în condiţiile acestea, Iisus nu putea fi învinuit că nesocoteşte Legea. Şi iată că nu putea fi învinuit nici că-şi trădează propria Sa învăţătură, a iertării şi a dragostei.
Iisus nu se pronunţase nici asupra valorii Legii, nici asupra legitimităţii sentinţei, în cazul în speţă. Găsise însă modalitatea de a transfera pronunţarea în sarcina lor, a întrebătorilor cu piatra în mână. În fapt, găsise mijlocul de a-i face să se autoacuze ca judecători. Şi ai femeii, şi ai Lui.
Găsise propoziţiunea cheie, sentinţa unică prin care, în acelaşi timp, se apăra de Lege şi de fanaticii ei şi făcea loc în conştiinţe Legii Sale noi. Căci Iisus nu se eschiva de la răspuns, dar şi-l pregătea cu tact şi cu răbdare. Femeia aceasta marca momentul teoretic al ieşirii de sub incidenţa Legii Vechi şi al intrării sub prevederile celei Noi. O dată cu ea, şi cu întreaga propovăduire a lui Iisus, Vechiul Testament va face deîndată, ireversibil de data aceasta, drumul de la piatră la inimă, pe care îl incepuse mai de mult, prin profeţi, dar nu-l putea desăvârşi decât prin Iisus.
Iisus face pasul de la Moise la Sine, cu discreţie, cu fineţe, convingând, iată, doar prin câteva cuvinte, printr-o sentinţă de aparenţa cea mai simplă, schimbând Vechiul cu Noul, potrivit cu asigurarea că nu venise să strice, ci să împlinească, să completeze, să îmbunătăţească. Moise însuşi ar fi recunoscut delicateţea cu care a propus Iisus schimbarea şi, cu toate că adesea nereţinut în dialogul cu Dumnezeu, mai ales la mânie, acum nu s-ar mai fi putut plânge că ar fi fost violentat. Ceea ce fusese bun odată, pe vremea lui şi pentru un popor nomad şi capricios, nu mai era acum. Omenirea se schimbase, poporul scos din Egipt se aşezase, mentalităţile evoluaseră. Dinamica vieţii, civilizaţia şi cultura, exigenţele vremii, toate impuneau o nouă ordine spirituală. Venise "plinirea vremii" de schimbare şi înnoire.
Tocmai de aceea venise El. Acum.
Dar, deocamdată, fariseii şi cărturarii, rămaşi în afara momentului crucial ce se desfăşura sub ochii lor, orbi la "plinirea vremii", încă nu aruncaseră pietrele din mâini şi femeia tot mai agoniza la piciorul coloanei, privind buimacă la mulţime, o clipă potolită, şi la Cel care izbutise s-o potolească. Nu prea înţelegea ce se petrece.
Iisus, bucuros mai întâi de tăcerea, de ezitarea, de perplexitatea lor, a întrevăzut şi posibilitatea ca dintr-o clipă într-alta să arunce totuşi cu pietrele în femeie, de îndată ce, treziţi din înmărmurire, puterea Legii ar fi învins în ei propria stare de vinovăţie şi confuzia de moment. Ipocriţi şi făţarnici erau ei mai de mult, aşa încât o făţărnicie în plus sub acoperirea Legii, declarând în faţa lui Iisus conştiinţe curate, nu ar fi adăugat prea mult la murdăriile cu care şi aşa erau de mult acoperiţi. Iisus a bănuit că erau în stare să se aranjeze cu conştiinţele lor la repezeală. De aceea nu le-a dat răgazul s-o facă şi să se dezlănţuiască. Trebuia să meargă mai adânc în conştiinţele lor adormite. Trebuiau prinşi asupra faptului ca şi femeia, ca să nu mai poată tăgădui.
Îngenunchind din nou, nu s-a mai uitat deloc la ei, ci le-a atras iarăşi privirile spre ceea ce a reînceput să scrie cu degetul pe nisipul fin de pe pardoseala templului.
Bătea un vânt uşor şi, pe măsură ce scria, vântul ştergea cuvintele şi El scria altele, şi altele...
Cei din faţă citeau şi, pe măsură ce citeau, lăsau uşor pietrele în jos, aplecându-se şi aşezându-le fără zgomot, ca pe nişte obiecte fragile, lângă picioarele lor, apoi îşi făceau loc, tăcuţi, printre cei din spatele lor, şi întorcându-se dispăreau undeva spre ieşire, lăsând altora locul în faţă. Şi tot aşa, alţii şi alţii ajungeau în faţă şi aceştia, la rândul lor, lăsau pietrele jos şi se retrăgeau fără cuvânt, învinşi.
Se zice că Iisus scria pe nisip păcatele lor cele mai ascunse, fărădelegile lor cele mai mari.
"Şi a rămas Iisus singur şi femeia", ne spune bucuros Ioan, care va fi fost pe undeva prin preajmă, ascuns după vreo coloană, trezit şi el din coşmarul acestei dramatice dimineţi.
Abia atunci şi-a ridicat Iisus ochii şi s-a ridicat şi El, senin, deloc surprins că aprigii preopinenţi dispăruseră ca prin minune, şi privind blând femeia, descumpănită încă între teamă şi mirare, între moarte şi viaţa ce i se dăruise împotriva oricărei speranţe, o întreabă parcă aşa, doar ca să intre în vorbă cu ea şi s-o mângâie omeneşte, după spaima prin care trecuse:
- "Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit niciunul?"
Totuşi, întrebarea n-a fost doar ca să fie. Ea ne mai dezvăluie ceva. Dacă eram cumva gata să ne mai punem întrebări în legătură cu răspunderea personală a celor care nu făceau altceva, ucigând cu pietre, decât să împlinească Legea lui Moise, ea ne asigură că "ei" osândeau şi că asupra lor apăsa răspunderea faptei. Legea nu trebuia împlinită mecanic, ci cu un anumit discernământ.
Şi ne mai spune ceva: că "niciunul"  din ei nu avea autoritatea civilă să osândească în numele Legii, pe de o parte pentru că nu erau judecători, ci doar pârâşi, şi, cât priveşte autoritatea morală, toţi erau de aceeaşi teapă ca şi femeia, deci toţi erau pasibili de pedeapsa uciderii cu pietre, potrivit aceleiaşi Legi sub care căzuse femeia. Nimic nu-i îndreptăţea să se excepteze pe ei înşişi de la rigorile Legii. Numai constrânşi de Iisus, care le-a umblat puţin prin conştiinţe cu un detector de păcate infailibil, n-au săvârşit o nouă nelegiuire.
- "Niciunul, Doamne.", a răspuns femeia mirată, istovită, neştiind cum să fie, poate încă temându-se de El.
Potrivit principiului enunţat de El însuşi, Iisus ar fi fost singurul care ar fi avut dreptul să arunce în toţi cu pietre, în femeia şi în pârâşii care îşi recunoscuseră aceeaşi vină. El era fără de păcat. Pe cărturari şi farisei i-a lăsat să plece, ruşinaţi, "mustraţi fiind de cuget", după aprecierea lui Ioan, poate îndreptăţiţi. Femeii i-a spus:
- "Nu te osândesc nici eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti." (Ioan 8, 1-11).
Acest "nici eu" ne descoperă tocmai faptul  că El ar fi avut dreptul moral s-o osândească şi că exista motiv de osândă. Iisus confirmă astfel ordinea morală din lume, valoarea şi necesitatea rânduielilor şi a legilor, răspunderea pentru călcarea lor. Dar nu operează automat cu legea morală. Ea trebuie, în primul rând, lăsată pe seama judecătorilor rânduiţi anume pentru aceasta (Jud. 2, 16; I Sam. 7, 15) şi, în afară de aceasta, pe seama lui Dumnezeu, ca Cel ce va restabili echilibrul şi echitatea finală (Rom. 2, 16). Iisus personal, între a-şi exercita dreptul de a osândi şi pe cel de a ierta, l-a preferat întotdeauna pe acesta din urmă. Zicea mereu: Învăţaţi ce înseamnă "Milă voiesc, iar nu jertfă" (Matei 9, 13), iar Iacob, fratele Său, moştenise de la El încrederea că "Mila biruieşte judecata" (Iac. 2, 13).
Întâmplarea cu femeia păcătoasă s-a petrecut aievea. Nu face parte dintre parabolele lui Iisus. Tradiţia ne spune că femeia iertată L-a urmat pe Iisus în toţi anii propovăduirii, până la Golgota, şi că a fost chiar una dintre mironosiţele care L-au pregătit pentru îngropare şi L-au văzut apoi, după Înviere, în lumina slavei Sale celei dumnezeieşti. Atunci desigur va fi înţeles în sfârşit totul.

4 comentarii:

Anonim spunea...

"Bătea un vânt uşor şi, pe măsură ce scria, vântul ştergea cuvintele şi El scria altele, şi altele...
Cei din faţă citeau şi, pe măsură ce citeau, lăsau uşor pietrele în jos, aplecându-se şi aşezându-le fără zgomot, ca pe nişte obiecte fragile, lângă picioarele lor, apoi îşi făceau loc, tăcuţi, printre cei din spatele lor, şi întorcându-se dispăreau undeva spre ieşire, lăsând altora locul în faţă. Şi tot aşa, alţii şi alţii ajungeau în faţă şi aceştia, la rândul lor, lăsau pietrele jos şi se retrăgeau fără cuvânt, învinşi.
Se zice că Iisus scria pe nisip păcatele lor cele mai ascunse, fărădelegile lor cele mai mari."
Şi azi, îngenuncheat de dragostea ce ne-o poartă,Iisus ne "scrie" păcatele pe "plaja" faptelor noastre.

Adriana Gherghe spunea...

Da, aşa este, dar tot El ni le şterge prin întoarcere şi spovedanie...

Corina Zetu spunea...

Esti minunata! :)

Adriana Dumitru (Gherghe) spunea...

M-aş bucura să fie aşa cum spui, Corina! :)