BINE AŢI VENIT!



”NU SE PETREC MINUNI ȘI NU CAD STELE
CA-N NOPȚILE COPILĂRIEI MELE...
Magda Isanos

1 septembrie 2011

Trei întâlniri minunate ale omului cu Domnul Hristos

Femeia hananeancă
...de Nicolae Steinhardt ("Dăruind vei dobândi")


Etapele teribilului examen caruia Domnul o supune pe femeia hananeanca din tinutul Tirului si al Sidonului se enumera precum urmeaza:

Prima - Neluarea in seama, ignorarea.
Ea Ii atine calea, topita de nefericire, striga si-L implora; El insa nu-i raspunde nici un cuvant (Matei 15,23). O nesocoteste, o dispretuieste, ba se poate spune ca o si batjocoreste, caci ce jignire e mai crunta decat a vorbi cuiva si a nu primi raspuns, nici macar adresandu-ti-se un cuvant de suparare ori facandu-ti-se o dojana? Tacerea aceasta, de gheata si departari, e mai rea decat sudalma si ustura mai cumplit decat insulta.

A doua - Respingerea interventiei mult iubitilor Sai ucenici.
Apostolii Domnului, ucenicii, credinciosii, apropiatii Sai, aceia pe care-i asigura ca lor li s-a dat sa cunoasca tainele Imparatiei Cerurilor (Matei 15,11), ai caror ochi vad si ale caror urechi aud ceea ce ar fi vrut sa vada si sa auda - si n-au vazut, n-au auzit - multi drepti, prooroci si imparati (Matei 13,17), carora li s-au incredintat cheile Imparatiei Cerurilor si puterea de a lega si dezlega pe pamant (Matei 16,19 si 18,18); Ioan 20,23), care atunci cand Fiul Omului va sedea pe tronul slavei Sale vor sedea si ei pe douasprezece tronuri judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel (Matei 19,28), pe care-i numeste “mama si fratii Mei" (Matei 12,49) si-i incredinteaza ca vor manca si bea la masa imparateasca (Luca 22,30), intervin in zadar pentru hananeanca. Ei se roaga, iar Domnul nu-i asculta, desi altadata graise cu a Sa gura: “Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afara” (Ioan 6,37). Interventia batranilor lui Israel in sprijinul sutasului roman este luata in considerare (Luca 7,4-5), dar a ucenicilor pentru hananeanca nu!

A treia - Declinarea de competenta.
Cuvintele: “Nu sunt trimis decat catre oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de ”mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta” (Ioan 10,16)) constituie ceea ce in limbaj juridic se numeste declinare de competenta si totodata singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arata procedurist. EL Care a pus Duhul deasupra literei, EL Care a proclamat subrezenia formelor si le-a defaimat cu putere, Care pe farisei indeosebi i-a mustrat pentru ca acorda preeminenta exteriorului in raport cu interiorul si nu curata partea dinauntru a paharului si blidului ci numai pe cea din afara, pentru ca se aseamana cu mormintele frumos varuite pe din afara, dar inauntru sunt pline de oase si necuratie, pentru ca, asadar, asaza fata mai presus de continut si gestica mai inainte de inima, EL Care mereu a invatat ca esentiala e substanta, EL - de data aceasta - hananeencei ii opune o exceptie strict procedurala si de forma: Cazul tau nu intra in atributiile Mele.
Ca si cum ar fi spus: Duca-se petitionara la alt ghiseu, aici nu are ce cauta.
E in acest legalism, in aceasta interpretare literala a legii, in uscaciunea si asprimea acestui raspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seaman in referatul evanghelic dar si cu desavarsire contrar duhului cristic si reactiei constante a Domnului in prezenta relatiei dintre forma si fond.

A patra - Insulta, jignirea, ocara.
Dupa ce - cu vorbe ca de gheata - si-a declinat competenta, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele si la cinica zeflemisire. EL, Care stabilise ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda si cine va zice fratelui sau raca vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine-i va zice nebunule vrednic va fi de gheena focului (Matei 5,22), EL o apostrofeaza pe hananeanca si-i azvarle proverbul cu painea ce nu se cuvine a fi data cainilor. Altfel spus, facandu-i pe solicitanta si pe ai sai caini, iar pe ea personal - consecvent celei mai elementare logici - o defineste catea.
Atat de singular si disonant si uimitor e acest episod in viata pamanteasca a Mantuitorului, atat de ciudata scena (in total contrast cu spiritul evanghelic), incat nu le putem intelege si interpreta decat ca reprezentand etapele unui examen, unei probe, unei incercari. Nu Domnul milei, Care n-a venit sa judece lumea, ci sa o mantuiasca (Ioan 12,47), ii vorbeste hananeencei, ci savarsitorul unei experiente de punere la incercare a unei credinte si a unui caracter.
Iar candidata cum dovedeste ca a trecut proba, prin ce-si castiga exceptionalele calificative si premiul ce i se acorda?
a) Prin credinta. Ea, pagana, straina, vine cu deplina incredere la Hristos si nici o clipa - in toata vremea crescandelor greutati ale examenului - nu se indoieste, nu se supara, nu cedeaza ispitei de a renunta sa mai ceara, imboldului de a se indeparta si a-si cauta de treaba, nu manifesta o cat de mica slabiciune;
b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru ea, cere pentru fiica ei;
c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pamant cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc in public. In sfarsit curajul (ori indrazneala) nu numai de a cere, ci si de a striga;
d) Prin siguranta. Hananeanca persevereaza, nu se da batuta, pare a cunoaste parabola judecatorului nedrept (ba si mai mult: a sti ca judecatorul acesta nu-i nedrept, ci numai exigent. Ne este poate ingaduit a presupune ca hananeanca a intuit sfantul “joc” al Domnului);
e) Prin bunacuviinta, impecabila politete si nedezmintita eleganta. Nu-i luata in seama, e respinsa, e alungata, e bruftuita, e insultata, e facuta de ras si ocara - si-si pastreaza totusi, neintrerupt, calmul, nu inceteaza a se purta si a raspunde cu cea mai desavarsita cuviinta. I se inchina Domnului, I se arunca la picioarele Lui (Marcu 7,25), zice: Doamne, ajuta-ma, iar invocarii dispretuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu painea rezervata copiilor si tagaduita cainilor ce replica ii da? Il neaga cumva ori protesteaza, ori ii denunta cruzimea, ori il discuta, cum ar fi putut prea bine - chiar in limitele politetei - face? Nu, catusi de putin. Il confirma; zice : Da, Doamne;
f) Prin smerenie. Incuviintand : afirmatia Domnului, Da, Doamne, hananeanca da dovada si de mare smerenie, deoarece se recunoaste a fi nu mai putin nevrednica de mila sa decat un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat);
g) Prin inteligenta. Printr-o mare si iscusita inteligenta si un raspuns pe cat de neasteptat, pe atat de extraordinar si de abil, si care pe Domnul - iubitor de vorbire mintoasa - trebuie sa-L fi incantat.
A nu se pierde din vedere ca Domnul in repetate randuri nu a dispretuit folosirea desteptaciunii si ratiunii omenesti: raspunsul dat in problema dajdiei, in cazul femeii surprinse in adulter, in al femeii succesiv maritate cu sapte frati ori in formularea intrebarii cu privire la natura botezului practicat de Inaintemergatorul Ioan. De fiecare data Domnul raspunde ori intreaba cu acea superioara iscusinta a mintii, care-i pune in deruta pe cei ce venisera sa-L ispiteasca.
Asa si hananeanca. Politicoasa, supusa, smerita, dar si stralucit de inteligenta, pricepandu-se a raspunde prompt si ingenios! Si intelept (e in raspunsul ei un amestec de sfatosenie, agerime si subtilitate care farmeca si biruie)!
De aceea si trece examenul cu brio si ia o nota peste calificarea maxima, ia - cum ar veni - zece plus. Se alege - doar ea, numai ea - din toti si toate carora Iisus le-a facut o minune pentru ca L-au rugat si au crezut in EL, se alege, ea singura, cu apelativul: O, femeie!. Vocativul acesta exclamativ e absolut unic in Evanghelii. Tot unic este si adjectivul “mare” din sintagma “mare este credinta ta". Nimanui nu-i spune Domnul mare este credinta ta. Si tot nimeni nu se invredniceste de cinstitoarea, aleasa, suprema invoire: "Fie tie dupa cum voiesti". Nu (ca celorlalti) “dupa credinta ta", ci “dupa cum voiesti". E o nuanta care nu ne poate scapa. Rezultatul, fireste, e acelasi in toate cazurile. Aprecierea, de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit - si nu se cade a nu fi luat aminte. Hananeencei i se acorda har peste har, se vede limpede ca Examinatorul dupa ce a caznit-o doreste acum sa o copleseasca. Si o cinsteste cum stie EL, clatinat si indesat, din belsug si din prea plin, boiereste, imparateste.

Hananeanca e rasplatita in conformitate si proportional cu greutatea examenului la care a fost supusa si potrivit calitatii raspunsurilor date. Domnul pare a fi voit sa-i spuna : Aferim ! Asa te-am vrut! Iar neobisnuita asprime ba si incrancenare a Domnului asa, numai asa (desigur) se explica. Prin hotararea de a harazi pe hananeanca unui examen de grad inalt.
Fericita hananeanca! A luat premiul intai cu cununa de la Invatatorul, Care pe multi i-a miluit, pe cativa i-a laudat, dar numai ei i S-a descoperit ca un Examinator mai intai fara mila iar apoi fara de rezerve in distribuirea elogiilor.

Bine este a deduce din pilda aceasta ca intre insusirile placute Domnului I-au starnit bucuria si admiratia: credinta, dezinteresarea, curajul, staruinta, bunacuviinta, smerenia si inteligenta. Credinta, dezinteresarea, staruinta, smerenia le stim indeobste ca necesare si binevenite. Dar cazul hananeencei ne arata si dovedeste ca tot atat de puternice si de pretioase sunt calitatile mai putin accentuate de comentatori : curajul, politetea, inteligenta. Domnul iubeste pe credinciosi, pe altruisti, pe staruitori. Si nu mai putin pe curajosi, pe cuviinciosi, pe inteligenti. Frica, obraznicia si prostia nu-s placute lui Hristos. Hananeanca - lipsita de aceste urate insusiri - ne-o spune deslusit. Osebitul ei succes la exceptionalul examen semnifica biruinta unor virtuti crestine de noi nu indeajuns proslavite.
Fie ca raspunsul pe care-l vom da la sfarsitul mai lungului examen ce este viata fiecaruia dintre noi sa se invredniceasca si el desigur nu de mentiunea “magna cum laude”, obtinuta de femeia hananeanca, insa macar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecatorului, de nota buna!

Apa cea vie (Femeia samarineancă)
 ...de Nicolae Steinhardt ("Dăruind vei dobândi")



Daca episodul femeii hananeence poate fi considerat ca relatarea unui examen (foarte sever), al samarinencii nu-i decât urmarirea unui duel aprig si fara crutare. Scena, ca în teatrul clasic, duce lipsa de recuzite infame. Totul se petrece la nivelul confruntarii spirituale, ca în tragediile lui Corneille ori Racine. Stau acolo, fata în fata, în tacerea si arsita amiezii de vara, în centrul întinderii desarte, având drept singur focar fântâna (iar prezenta-nevazuta a elementului apa va fi în curând completata prin manifestarea Duhului însusi) -  doua caractere, doua puteri, doua libertati. Hristos a vazut în femeia care a venit sa scoata apa una din acele firi necaldicele, vrednice a fi provocate si cucerite de El.
Întâlnirea lui Hristos cu samarineanca, asa cum e povestita de Sfântul Apostol Ioan (4, 4-12) - nu altminteri decât a lui Iacov cu îngerul Domnului (Facerea 32, 4 si urm.) -  este prezentarea unui duel. Analogia între cele doua ciocniri e izbitoare: atât Iacov cât si femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcanta si nu-s niciunul nici cealalta de ieri, de alaltaieri pe pamânt. Hristos are de înfruntat (si de biruit) o fiinta vie si puternica, o femeie, o înfipta, tare de cerbice si pe drepturile ei de faptura înzestrata cu inteligenta si cu judecata, mândra, ironica, artagoasa. Domnul o accepta asa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, rabdarilor si impetuozitatilor duelului, dar si marii Lui legi nescrise, careia toate i se pleaca: a învinge cu orice pret!
De aceea, Domnul procedeaza mai întâi fara graba, accentuând aspectul întâmplator al întâlnirii si parca încercându-si, masurându-si, iscodindu-si adversara; abia la sfârsit si numai dupa ce va fi desprins punctul vulnerabil al partenerei - situatia ei matrimoniala (bine ai zis ca nu ai barbat…) - va da (asemenea medicului chirurg: izoleaza abcesul înainte de a-l cauteriza) lovitura cea mare, lovitura de gratie, irezistibila: Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine.
Dialogul în paralel cu duelul, scapara de la prima încrucisare a sabiilor:
- Hristos (scurt): Da-mi sa beau.
- Samarineanca (artagoasa, mândra, ca sa faureasca numaidecât o distanta, ca nu cumva sa para magulita ca-i vorbeste un iudeu, sa se situeze, asadar, într-o pozitie de inferioritate): Cum, tu, iudeu, îmi vorbesti mie?
- Hristos (ia ofensiva): Firesc ar fi sa-Mi ceri tu Mie sa bei.
- Samarineanca (ironica, de sus): Nici galeata nu ai…(din ce în ce mai ironica, trecând de-a dreptul la obraznicie): Nu cumva esti Tu mai mare decât parintele nostru Iacov!
- Hristos (ataca din alta directie): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodata.
- Samarineanca (obraznica, dar si rationala, practica, întelegând ca din convorbirea aceasta s-ar putea alege cu un folos însemnat): Da, da-mi apa aceea ca sa nu mai vin aici sa ma obosesc.
- Hristos (care stie unde este punctul vulnerabil, atacând prin surprindere, din cu totul alt unghi, ca un duelist experimentat): Cheama-ti barbatul.
- Samarineanca (de felul ei nefatarnica, nemincinoasa): N-am barbat.
- Hristos (începe a se dezvalui): Ai spus adevarul… Ai avut cinci…
- Samarineanca (stie sa se plece în fata adevarului): Tu esti prooroc!
- Hristos (se dezvaluie din ce în ce mai mult) enunta doua principii: a) va veni ceasul si acum este; b) se cuvine sa ne închinam lui Dumnezeu numai în duh si adevar.
- Samarineanca (adulmecând adevarul final, presimtindu-l): Va veni Mesia-Hristos.
- Hristos (descoperindu-Se, dându-i lovitura de gratie, doborând-o): Eu sunt!
În sumara-i eshatologie, Hristos pune accentul pe timpul prezent: acum este. Pentru Hristos toate sunt în prezent, afara din timp, asa cum Aldous Huxley avea sa scrie dupa vreo doua mii de ani: Timpul trebuie sa ia sfârsit. Hristos e în afara timpului, e din vesnicie. Samarinencii îi vorbeste însa ca întrupat. Acum, aici: e momentul botezului, credintei, mântuirii. Si al alegerii: cu sau fara Hristos. La Sihar timpul este înca în suspensie. Dar de ce sta scris: va veni si acum este, de ce nu e folosita formularea simpla: a venit vremea? Pentru ca sa fie vadit termenul de împlinire al profetiei, al fagaduintei. Transformarea propozitiei în fraza da, pe de o parte, afirmatiei o nota augusta, cutremuratoare: si acum este! Sovaielile, amânarile, rezervele sunt alungate, descântate, dezlegate. Totodata este scoasa în evidenta o alta trasatura esentiala a crestinismului: înclinarea în duh, nu ratione loci, pe muntele Garizim ori la Ierusalim, ci pretutindeni. Crestinismul e universal, nu cunoaste îngradiri nationale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregatie e necrestineasca. Cât despre cuvintele “Voi va închinati caruia nu stiti, noi ne închinam caruia stim”, ele se încadreaza într-o viziune ecumenica a crestinismului. Fiindca se refera nu numai la samarineni, ci la toti precursorii Domnului, si ei însufletiti de Duhul Sfânt într-o oarecare masura si reprezentând preînchipuiri partiale ale revelatiei: la Moise în primul rând, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel si ceilalti “sfinti” ori celelalte “sibile”, zugraviti si zugravite pe zidurile posterioare ale multor biserici ortodoxe, vadindu-le toleranta si universalitatea. Islamismul, ulterior vietii pamântesti a lui Hristos, se cuprinde si el în sirul acesta de premergatori înduhovniciti prin felul cuviincios cum sunt mentionati în Coran parintele nostru Avram, Sfânta Fecioara si Domnul însusi, fapt mentionat nu fara emotie de F. M. Dostoievski în Amintiri din casa mortilor. Ca un traznet din cer senin si arzator cade marturisirea Domnului: atât e de brusca, de nereticenta, de totala! Ca de obicei, Hristos nu umbla cu jumatati de masura: când da, boiereste da, când se descopera, o face desavârsit. Pentru samarineanca, pentru orbul din nastere…Eu sunt. Eu, Cel care-ti vorbesc, Eu, Cel din fata ta. Eu. Nu prin aluzii sau deductii; direct. Si samarineanca, dupa ce se împotrivise, ironizase si se obraznicise, dintr-o data, lovita mortal, ranita pâna în suflet si în adâncul sinei, ca odinioara Iacov (facatorul fântânii alaturi de care se desfasoara acum scena actuala) - se prabuseste, se preda. Se preda total, simetric lui Hristos care S-a dezvaluit în întregime, neconditionat, se supune înfrânta, întocmai - si trag nadejde ca pe nimeni nu va uimi comparatia aceasta - ca la sfârsitul dialogului dintre Elizabeth si Darcy în Mândrie si Prejudecata, de Jane Austen, unde, urmator sfidarii reciproce, barbatul si femeia îsi dau seama ca sunt facuti unul pentru altul.
Si neîntârziat, tot brusc, tot fulgerator (ritmul referatului evanghelic acum nu mai este lent si miscarile nu mai sunt de învaluire si încercuire, ci de atac frontal si schimbari decisive), dupa ce Hristos iese din anonimat, ea, biruita, se preface în apostol. Acum e cuprinsa de iubire pentru Hristos, e convinsa, e metanoizata, e faptura noua. Si da fuga în cetate. De ce? Ca sa-L vesteasca pe Hristos, ca sa predice Evanghelia, sa raspândeasca vestea cea buna, ca un adevarat ucenic al Domnului. Ea, înfipta si îndrazneata, dar nobila si curajoasa, cunoscându-si dulcea înfrângere, nu se mai slujeste de subtilitati, nu mai discuta, nu mai argumenteaza; alta-i este grija în faza aceasta a desfasurarii minunatei întâmplari: sa se grabeasca a proclama coram populo: Mesia e printre noi! E vestitoare de Hristos si e gazda a Lui, ca si Zaheu, caci Domnul zaboveste doua zile în Sihar si-i foarte probabil ca în casa ei a salasluit.
Scena din capitolul 4 a Evangheliei lui Ioan este de mare intensitate dramatica, în cadenta neîncetat mai sacadata, în tempo din ce în ce mai iute. Duelul, iata singura imagine pe care o poate evoca, duelul pe rapunere si marile dialoguri ale tragediilor clasice.
Nobletea hananeancei se vadeste în credinta, curaj, staruire, cuviinta si inteligenta. A samarinencii prin felul cum se da batuta, fara retineri, cu entuziasm, dupa ce mai întâi se opusese din toate puterile si iscusintele mintii ei. Ea, când i se revelează adevarul, îl recunoaste si trage toate consecintele numaidecât. Acum este. Nici amânare, nici îndoiala, nici sfiala. Pe loc porneste sa-l anunte pe Mesia, sa-I proclame prezenta, sa dea de stire tuturor ce se petrece pe meleagurile lor, de ce neînchipuita cinste se învrednicesc, din ce neverosimila bucurie sunt chemati sa se împartaseasca. Asa precum si vrea Hristos: pe care-i cheama îi vrea de îndata ai Lui, lasând toate balta, neopriti de nici o treaba, nici un considerent, nici alta datorie, fie ea cât de fireasca ori de curata. Tarina, negotul, însuratoarea, îngropaciunea: fleacuri, nugas! le spunea poetul din vechime. Samarinencii, pe care suntem în drept sa ne-o închipuim vazuta cu ochi nu prea buni în orasul ei, nu-i mai pasa de ce spune lumea: chiar printre ai sai (unde-i va fi fost mai greu, ca si lui Iisus) se grabeste sa-L preamareasca pe Domnul, sa-I fie roaba si crainica.
Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucreaza Domnul în calitatea Sa de vânator (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici si ucenice de caracter, care opun rezistenta, dar si sunt în stare ca acum chiar (nu dupa o zi ori un ceas ori un sfert de ora) sa I se predea în duh si adevar. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânata din pasiune ca Maria Egipteanca, un vames înrait ca Zaheu, o sfadareata ca samarineanca; nu I-au placut fetele palide, calaii, plângaretii, strecuratorii de izma, chimen si untarita, fatarnicii, purtatorii de caftane si ciucuri lungi, zelosii aprinzatori de lumânari. Pe Simon-Petru l-a iubit mult pentru ca era din speta insilor înfocati, intempestivi, nerabdatori. Î
În duelul acesta, nu de forma, samarineanca e atinsa mortal cu o lovitura nu pricinuitoare de moarte, ci de viata vesnica. Nu, Domnul nu a mintit-o; cu adevarat i-a daruit apa vie, apa vietii fara apus, iar pe ea prefacând-o, din trufasa potrivnica, în ucenica si apoi mucenita a Sa.
Ne mai putem pune întrebarea de ce pentru a transmite dublul Sau mesaj, Hristos a ales calea dialogului, a duelului? Ca sa dea, probabil, mesajului, neaparata instantaneitate a oricarei convertiri ce nu mai cata înapoi (pentru a sublinia caracterul instantaneu si total al convertirii) si aspatialitatea oricarei credinte dârze si oricarui crez adevarat - o intensitate dramatica si o dinamica sporita. Dialogul se imprima în cuget si-n simtire mai adânc decât ratiunea. Simpla expunere nu ar fi avut desigur taria captivanta a voroavei contradictorii. Iata de ce cred ca Duhul i-a insuflat celui mai iubit dintre ucenici alegerea formei diacronice.
Episodul cu femeia samarineanca ni se mai arata a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc (asa cum va aparea si în Urmarea lui Hristos), care mai întâi se împotriveste, dar mai apoi se supune si-si adora Creatorul.
Domnul a tinut ca biruinta sa nu-I fie usoara, ca de la sine-înteleasa, mecanica, în stil pilduitor, ci libera, spontana, izvorâta dintr-o convingere precedata de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria. În ultima analiza, actul de credinta chiar astfel se cade a fi. El se produce - lucru prea bine înteles de Sören Kierkegard - atunci când sufletul aflat în rugaciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celalalt marturisindu-i-se: da, nu te înseli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt Cel ce este, Care te cheama. Vino dupa Mine. Iar sufletul raspunde fara a pregeta: Amin.


 Cazul Zaheu
 ...de Nicolae Steinhardt ("Dăruind vei dobândi")


Zaheu a fost ticălos. De lucrul acesta se cuvine să fim ferm convinşi şi pe acesta trebuie să-l avem mai întâi în vedere, dacă ne este vrerea să tălmăcim în adâncime textul evanghelic (Luca 19, 2 şi urm.) unde el este pomenit.
Era bogat – asupra punctului acestuia se opresc îndeobşte comentatorii, pornind, de altfel, de la text. Dar nu aici aflăm esenţa. Nu toţi bogaţii sunt răi şi nemilostivi, nu toţi săracii sunt buni şi nepizmaşi.
Zaheu era vameş – iată trăsătura principală. Vameş, adică slujitor al ocupantului roman, trădător de neam, colaboraţionist  - cum se spune în veacul nostru, şi tocmai termenul acesta recent ne ajută să pricepem cum nu se poate mai desluşit situaţia.
Se vânduse cotropitorilor ţării sale, îi slujea, se făcuse slugoiul lor. De aceea era şi vrăjmăşit şi dispreţuit, nu întrucât era bogătaş, ci ca vânzător şi om de încredere al unei puteri străine şi invadatoare, străduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace, şi punându-se fără preget la dispoziţia ei.
Este adevărat că Zaheu, de îndată ce se schimbă, ia hotărâri băneşti: dăruieşte jumătate din avere săracilor, declară că va despăgubi împătrit pe cei nedreptăţiţi de el. Dar aceasta din pricină că setea de avuţii reprezenta viciul său major – abcesul purulent al unei maladii interne.
Pe cale monetară avea, aşadar, să se manifeste mai întâi prefacerea prin care trecuse. Tămăduirea operează cu precădere tocmai în locul cel mai sensibilizat şi mai infectat. Căci în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecase de patima bănească (de fapt consecutivă unei patologii mai cuprinzătoare), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se cutremuraseră înseşi profunzimile fiinţei sale. Şi aceasta este minunea: dispariţia omului vechi, ivirea omului nou.
Şi tot aceasta, în general vorbind, este marea şi uimitoarea minune a lui Iisus Hristos.

Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor.

Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ, cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi.
Este metanoia, pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui metamorfozare în subiect de jertfa. Iată cea mai uluitoare minune a Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă şi le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi şi ele. Dar metanoia, pentru cine ştie ce este viaţa şi cunoaşte firea omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale şi pasive şi se supun Făcătorului lor, pe când fiinţa înzestrată cu darul gândirii şi conştiinţei este liberă şi, pentru a-i determina schimbarea, divinitatea însăşi are de înfruntat dreptul de liberă alegere dăruit omului. De data aceasta, ea nu porunceşte, scurt, ci numai acţionează pe calea harului îndrumător.
Este nevoie în lumea morală, din partea divinităţii, de o lucrare energetică mai subtilă şi mai radicală decât în lumea fizică, în a slobozeniei decât în a legităţilor. Aşa fiind, Hristos poate face din cel mai din urmă şi mai înrăit întru păcate un om nou.
Hristos nu este numai bun, milostiv şi smerit cu inima, ci e şi puternic (Luca 5, 24) pentru a vindeca tot soiul de boli şi beteşuguri trupeşti, dar lucrările acestea pălesc în faţa marii minuni a prefacerii omului.
Ea dă dovadă în chip incontestabil şi irezistibil despre atotputernicia şi divinitatea Celui ce o săvârşeşte. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere (I Cor. 4, 20).
Prin cuvântul-putere al lui Hristos (în filosofia profană Alfred Fouillee a conceput idei-forţe), omul cel vechi moare, se naşte un om nou, viu întru Domnul, un om scos din robia păcatului şi de sub stăpânirea satanei, cumpănit de alte coordonate psihice şi etice. N-a intervenit vreun element material, nimic faptic, nici o acţiune a celor de pe ţărmul creaţiunii: misterul e deplin şi se produce între cer şi pământ, în acel spaţiu magnetic dintre cei doi electrozi cosmici supraîncărcaţi, în zona transdetectabilă de dincolo de orice coerciţiune şi silire, consecinţa fiind că insul îşi impune sieşi un mod de viaţă, o scară de valori şi o trezvie a cugetului.
El poate spune acum: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc cu păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-ne-a pe căile dreptăţii pentru numele Lui” (Psalmul 22, 1-3), sau poate conjuga la timpul prezent: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Psalmul 50, 8).
Puterea Domnului de a replămădi omul vechi şi de a făuri dintr-însul o fiinţă nouă s-a dovedit şi la chemarea lui Levi-Matei (un vameş şi el), a lui Saul-Pavel pe drumul Damascului, a Mariei-Magdalena (sau a femeii ori femeilor păcătoase), a tâlharului celui bun de pe cruce.
Aproape la fel se petrec lucrurile cu femeia samarineancă, orbul din naştere, demonizatul din ţinutul Gherghesenilor, al celui de-al zecelea lepros şi alţi tămăduiţi care de-îndată Îl urmează, preamărindu-L pe Hristos (fără a pierde însă din vedere că în aceste cazuri din urmă, metanoia cunoaşte şi temeiuri explicative, o logică omenească izvorâtă din recunoştinţă).
„Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă”, spune Apostolul (II Cor. 5, 17); omul vechi a murit împreună cu faptele lui. Şi ne-am îmbrăcat în cel nou, dezbrăcându-ne şi dezpovărându-ne de vieţuirea cea veche.
Hristos ne înnoieşte întru totul, ne îmbracă în omul nou, ne face fii ai luminii, ca semn şi izvor de naştere: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strigă prin poftele amăgitoare; şi să vă înnoiţi în duhul vieţii voastre; şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu" (Efeseni 4, 22-24).
Puterea lui Hristos se vădeşte mai ales prin învierea celor vii, prin trecerea lor de la întuneric, robie, deznădejde şi păcătoşenie, la libertate, lumină şi bucurie: „Fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 9-10).
Cuvântul „îmbrăcat” nu face referire la o acţiune de suprafaţă, ci are sens de „contopit cu”, fiind sinonim cu „întrupat”, ca şi în cutremurătoarea formulă; „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Sf. Apostol Pavel subliniază „baia naşterii celei de-a doua prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 3-7), iar Sf. Apostol Petru scria: „Fiind născuţi din nou… prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (I Petru 1, 23).
Celui mort în păcate, Domnul îi spune: fii viu; şi-1 răpeşte de sub stăpânirea morţii spre a-1 da vieţii, iar celui acum viu îi rosteşte: mori vieţii acesteia trecătoare spre a fi viu întru Mine.
Prin botez şi prin pocăinţă, Hristos refăureşte făptura cea veche, pe omul unei lumi care aparent este aceeaşi, dar care ia cu totul altă înfăţişare şi poartă cu totul alte sensuri pentru cel căruia i s-au deschis ochii inimii şi cugetul.
Botezul este cu adevărat o sfântă şi înfricoşătoare taină, câtuşi de puţin o simplă ceremonie, ci actul care face din cel botezat o altă fiinţă.
La orice botez se deschid cerurile, oferind o sfântă şi extraordinară bucurie. Dovadă şi ospeţele care în referatul evanghelic mai întotdeauna însoţesc convertirile: în casa lui Matei, în casa lui Zaheu…
Instantaneitate şi veselie – iată principalele caracteristici ale naşterii din nou.
Ospăţul – iată firescul accesoriu; potopul fericirii şi al înnoirii – iată consecinţa imediată. Pentru toţi botezul lucrează la fel, la orice vârstă, în toate cazurile când are loc naşterea de-a doua, adică aceea harică, spirituală. Fericiţi sunt cei care nu au rămas în întuneric şi au văzut totuşi lumina, mai devreme sau mai târziu.
Duhul e foc şi fulger, o dată cu fiecare creştinare ia fiinţă un cer nou şi un pământ nou. Uimirea, bucuria şi binecuvântatul tremur al lui Zaheu nu vor fi fost mai puţin intense decât ale lui Adam în ziua a şasea a Facerii, când a deschis ochii şi a contemplat zidirea.
Prin botez şi metanoie (care e reîmbrăcare în haina curăţiei) se dovedeşte puterea lui Hristos. Pruncul creştinat (şi observaţia e valabilă şi pentru convertitul ulterior la credinţa în Hristos) nu mai este o simplă vieţuitoare, înzestrată doar cu însuşiri mintale superioare; el se naşte a doua oară din apă şi duh, precum i-a spus Domnul lui Nicodim, marcând net deosebirea dintre animalitate şi omenire.
Procesul înnoirii implică atât interiorul celui renăscut, cât şi posibilitatea perceperii în alt sens a lumii morale, de parcă s-ar ridica văluri, s-ar risipi întunecimi şi s-ar ivi temeiuri nebănuite ale universului.
Să mulţumim cu toţii, cu emoţie adâncă şi inimă voioasă, că suntem ai lui Hristos, fie de la naştere, fie de mai târziu, cu toţii însă născuţi din duh, născuţi de sus, în numele lui Hristos Iisus, pentru vecie.

Niciun comentariu: