Nebunul

Stă la poarta mănăstirii un nebun pribeag.
Oameni trec pe lângă el, frunze cad șirag...
Vântul îi zburlește părul, ochii lui apoși
Oglindesc, privind in gol, falnici chiparoși.


Zdrențuit, slăbit, desculț...Albe, tremurânde,
Rugăciuni rostesc, în șoaptă, buzele-i flămânde.
Zvârcolindu-se în sine, țipă disperat:
"Oameni buni, eu sunt Iisus! Oare m-ați uitat?"


Și începe ca să joace, sare-ntr-un picior,
Râde-n hohote nebunul, oameni se-nfior...
Un călugăr vine fuga, aspru-l dojenește,
Ca dintr-un coșmar trezit stă și îl priveste.


Ochii triști lucesc metalic unui gând ascuns,
Pironiți stau pe călugăr, chipul i-au pătruns,
Și sălbatici îl măsoară, flăcări aruncând,
Ca un demon din adâncuri groază semănând.


Brusc se uită înspre ceruri, se așază-n drum.
Desenând cu-n deget linii, spune-adesea:"Fum!
Fum și paie! Viața asta! Ce nebun sunt eu!
E-un călugăr! Num-atâta! Nu e Dumnezeu!"

CĂLUGĂR ŞI ÎNGER

Flori de salcâm în grabă, mirate, se deschid
Luminii din albastre, curate dimineţi,
E-atâta frumeseţe-n primăvară, oameni,
De parcă-n lumea asta n-ar mai fi tristeţi!

O toacă-n depărtare în cântec cheamă tainic
La rugăciune nouă pe sfinţi şi credincioşi,
Un înger alb şi trist stă visător deoparte,
I-s ochii mari şi negri, și calzi, şi luminoşi.

Călugăru-i din dreapta spre ceruri se închină,
E tânăr şi-ndoiala îl macină ades,
Se-ntreabă uneori şi nu mai ştie-anume
De-i rău ori de e bine din toate c-a ales

Să-mbrăţişeze cerul şi inima să-şi facă
Altarul de iubire la care cei pierduţi
Să afle o fărâmă de linişte, de pace,
Din goi să se întoarcă puternici şi avuţi.

Surâde acel înger şi-l lasa să se zbată,
I-admiră conştiinţa, spectacolul sublim,
Ce-ntrece-n frumuseţe şi cerul, munţii, marea,
Ea, ghimpele ce-nțeapă când Vieții îi murim.

Flori parfumate vântul aruncă peste ei,
Pline de alb şi soare din pomul încărcat,
În braţe-l ia-al său înger şi-l mângâie pe creştet...
Călugărul se simte cu sine împăcat!