...despre artă şi artişti...citate din cartea PENTRU CĂ MĂ IUBEŞTI, de Noelle HENRY

"...sunetul desăvârşit este nedespărţit de nobleţea interioară. Meschinăria, invidia, ipocrizia, iubirea de sine, egoismul, lipsa de credinţă, se reflectă în timbrul unei vioare, al unui violoncel, al unui flaut, ca şi acela al glasului, şi produc o sonoritate aspră, metalică şi fără suflet. Nobleţea, sacrificiul, devotamentul, simplitatea, curăţenia, dau măreţia, adâncimea, substanţa, măduva, dulceaţa, calitatea aceea mişcătoare care-ţi merge până în fundul sufletului şi îl umple de încântare.

Baronul nu împărtăşea teoria preferată a maestrului că este nevoie de calităţi morale pentru a fi un mare artist. Când un artist are focul sfânt şi l-a înţeles, nimic nu i-l mai poate smulge. Ştie, şi ştie pentru totdeauna. Are astfel o putere neînchipuită. Nici excesele, nici o viaţă stricată, nici desfrâul, nici chiar meschinăria şi răutatea nu-i pot răpi ceea ce ştie. Depăşind toate acestea, va avea întotdeauna puterea să exprime focul dumnezeiesc, frumuseţea: pe Dumnezeu, dacă termenul acesta este socotit mai potrivit.De aceea atâţia artişti au o viaşă dublă şi poate exista o prăpastie între omul şi artistul din acelaşi individ. Artistul are în mâinile lui binele şi răul, se joacă cu ele, este stăpânul lor, ajunge un fel de demon! Această putere, această superioritate, dau una dintre senzaţiile cele mai fierbinţi, mai puternice, mai înflăcărate; cine le-a simţit o dată, nu se mai poate lipsi de ele.De altfel, ce-i aceea răul, ce-i aceea binele?
- Ceea ce spui este adevărat, Weisefort, îl aprobă dirijorul. Această putere aproape magică a artistului nu este, totuşi, decât un aspect al artei, un corolar de neînlăturat. Adevăratul artist îl dispreţuieşte ca pe o ispită vulgară. Adevăratul artist se ocupă de lucrul său, nu de succes şi nici de puterea pe care arta lui i-o poate da asupra celorlalţi, şi aici intervin calităţile pe care le propovăduiesc eu muzicanţilor mei.

...................................................................

Ceea ce te cucereşte la Mozart, este faptul că, la baza muzicii sale, există prezenţa morţii şi a veşniciei. Muzica lui Mozart este neliniştea, viaţa urmărind în goană ceva, într-o furtună uşoară de dorinţe, într-un vârtej scânteietor, dar pândită fără cruţare, fără îndurare, cu încăpăţânare, la fiecare cotitură, de veşnicie, de moarte. Contrastul acesta sfâşietor, groaznic, dă acestei muzici puterea ei şi stăpânirea asupra sufletului".