Voievodu-şi sângerează buza
şi-şi scoboară sabia din cui.
Toţi boierii tremură ca frunza:
cum depind de-o vorbă de a lui!
Domnitorul mustăcioara-şi muşcă
face-va cum i-a şopti de jos
nu vreun sfetnic, cel mai credincios,
ci sufleorul care stă în cuşcă.
Iar sufleorul caută-n hârtii-
ochelarii i-a uitat acasă-
doar el ştie de vor mai trăi
sau boierii vor muri la masă.
"Sângele cât s-a vărsat...ajunge!"
"Afumată-i ca un sfeşnic, luna!"
Veacul Lapuşneanului se scurge
şi cu veacul douăzeci sunt una!
...Ochii i-s tociţi de-atâtea roluri
şi zăreşte frazele de-abia
şi încurcă piese, veacuri, goluri,
viaţa personajelor- cu-a sa.
Cât de greu e-n fiecare seară
să şopteşti frumoşilor actori-
cum se-ndrăgosteşte, cum se zboară
peste sala cea cu spectatori.
De o viaţă i-o tot fi-nvăţând
cum să râdă, cum să se-ntristeze,
cum să vadă stelele trecând
peste cerul prins în pioneze.
Ce copil năstruşnic, totuşi, este-
cum se-amuză şi boceşte cum
de cuvintele pe care le şopteşte!-
parcă el le-ar născoci acum.
La sfârşit- vreo floare, de-un actor
(cea mai tristă şi mai solitară)
cu picioru-mpinsă-ntâmplător,
cade peste munca lui de-o seară.
Ca un hoţ din teatru se strecoară-
(nimeni nu-l cunoaşte în oraş,
chiar actorii-l ştiu doar după glas)-
şi îşi duce viaţa subsuoară:
roluri vechi şi noi. Şi numai unul
i-a lipsit de-o viaţă: rolul lui.
Gându-acest- ce-l schingiuie, ca hunul-
l-ar şopti, dar nu mai are cui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu