"Zâmbetul mai cu seamă are o mulţime de nuanţe, după care, dacă le înţelegi, te poţi călăuzi în apropierea valorii morale a unui om şi a stării lui sufleteşti şi, îndeosebi, a stării lui afective. Oamenii a căror fizionomie este ca de marmură, care o păstrează pururea neschimbată, în orice împrejurări s-ar afla, sunt cei mai periculoşi, căci de regulă dânşii ascund sub ea un suflet necurat, pentru dovedirea căruia ţi se cere multă experienţă, multă documentare.
Cu totul altfel sunt cei cu fizionomia deschisă, cei din a căror întreagă înfăţişare se desprinde o atmosferă plină de sinceritate şi bunătate. Ochii lor sunt adevărate ferestre ale sufletului, prin care dânşii îşi exprimă curatul lor fond sufletesc; surâsul lor este o grădină care, chiar dacă nu te înveseleşte, atunci când este trist, în orice caz te captivează, te predispune în favoarea lor.
Astfel a fost Eminescu. Ceva caracteristic şi permanent în fizionomia lui a fost surâsul lui blând, sincer, sceptic, amar şi dispreţuitor. Cei care nu sunt destul de cunoscători în ale fizionomiei, vor obiecta că un surâs nu poate să exprime atâtea nuanţe sufleteşti; însă cu toate acestea, le exprimă, dacă nu pe toate deodată, dar alternativ şi pe multe dintre ele chiar permanent şi simultan.
Acest surâs al lui Eminescu era o însuşire înnăscută, moştenită probabil de la mama sa."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu