...fragment din cartea lui Ernest BERNEA, TREPTELE BUCURIEI...

"Uneori suntem nevoiţi să batem căile lungi ale vieţii sub un cer furtunos sub semnele unor zile ce ne vorbesc trist despre limitele cugetului şi faptei noastre; alteori mergem nimbaţi sub cupola de aur a aurorei.
Aşa e lumea noastră, aşa e viaţa noastră: cu triteţi şi frumuseţe; le purtăm pe toate cu încredere şi bunătate, cu rodnicia unui om adevărat. Omul, acela de colo sau acela din tine, acela de ieri, de azi şi de totdeauna, a biruit numai atunci când nu a preschimbat oricum şi pentru orice, nu şi-a trădat destinul pentru câştiguri de moment. E mai bine să nu reuşeşti, să fi biruit acolo unde cei mai mulţi biruie, degradându-se.
Deschide larg porţile inimii tale de om, făptură în care întreg universul a privit o dată, deschide lumii acesteia o altă cale, oricât de mică, o cale nouă, dreaptă, săgetătoare, cale de lumină în beznă, scară prinsă în cheutorile cerului, deschide-o din dragoste, din bunătate, din dărnicie, că e prea multă delăsare, prea multă trudă şi răutate, în care nici plânsul nu mai e plâns, rouă unei nopţi care se topeşte în lumină.
Viaţa omului e luptă şi îndemn. Ea poate fi povară şi bucurie, după cum poate fi ură şi dragoste, moarte şi creaţie. Din aceste virtualităţi, din libertate şi conştiinţa unui ideal uman superior se desprinde sensul tragic al existenţei noastre, dar tot de aici vine şi salvarea.
Omul este o fiinţă raţională şi spirituală. Spiritul activ îl îndeamnă să lupte, să-şi împlinească legea lui de om, să trăiască deplin, uneori cu voluptate, alteori cu sfinţenie, până la sublim. Necunoscutele condiţiei sale şi libertatea de a le cuceri îl fac o făptură tragică. Necunoscutele vieţii sale nu trebuie să-l degradeze, ci să-l înalţe, nu trebuie să-l deprime, ci să-l fortifice. Pentru ca aceasta să fie posibil, se impune cu necesitate o atitudine afirmativă în faţa vieţii. Dacă drama interioară există, ea nu trebuie să fie un izvor de amărăciune şi moarte, ci unul de bucurie şi creaţie.Viaţa noastră e joc ascuns de forme şi înţelesuri, dar e şi libertate de creaţie. Pentru cei buni viaţa este întrecere în joc şi frumuseţe, dar şi o cursă pentru cei întunecaţi. De aceea omul trebuie să-şi filtreze orizontul, să judece aspiraţiile. Omul, omul adevărat, trăieşte în duh luminat, trăieşte intens fiece pas din preajma lui săracă, în perspectiva unui cosmos bogat transfigurat.
Libertatea ne este dată, cale deschisă zărilor largi; o cale ce duce meşteşugit în zonele autentice ale naturii noastre intime şi ale lumii noastre întregi. Cucerirea acestor zone ne aduce lumina înţelesului şi ne purifică făptura. Izvoarele vieţii sunt aproape; le auzim murmurul şi le simţim puritatea. Din ele se nasc gândul şi fapta noastră, cântecele zilelor de mâine.
Oamenii aleargă şi ostenesc cu priviri însetate căutând "mai binele". Adevărul şi frumuseţea le stau în preajmă pentru că ele sunt pretutindeni. Numai să fii om mai mult mâine decât astăzi.
Dacă condiţia noastră ne arată uneori mizerabili, e numai pentru că ne-am trăit destinul. Să căutăm locul unde spiritul nostru ne scutură de poverile fondului subuman şi devine izvor de energie creatoare, locul unde putem urca treptele bucuriei.Pentru aceasta să rămânem singuri şi curaţi doar o clipă, în faţa propriei noastre conştiinţe: poate că judecătorul suprem va vorbi."


CĂLUGĂR ŞI ÎNGER

Flori de salcâm în grabă, mirate, se deschid
Luminii din albastre, curate dimineţi,
E-atâta frumeseţe-n primăvară, oameni,
De parcă-n lumea asta n-ar mai fi tristeţi!

O toacă-n depărtare în cântec cheamă tainic
La rugăciune nouă pe sfinţi şi credincioşi,
Un înger alb şi trist stă visător deoparte,
I-s ochii mari şi negri, şi calzi şi luminoşi.

Călugăru-i din dreapta spre ceruri se închină,
E tânăr şi-ndoiala îl macină ades,
Se-ntreabă uneori şi nu mai ştie-anume
De-i rău ori de e bine din toate c-a ales

Să-mbrăţişeze cerul şi inima să-şi facă
Altarul de iubire la care cei pierduţi
Să afle o fărâmă de linişte, de pace,
Din goi să se întoarcă puternici şi avuţi.

Surâde acel înger şi-l lasa să se zbată,
I-admiră conştiinţa, spectacolul sublim,
Ce-ntrece-n frumuseţe şi cerul, munţii, marea,
Ea, gândul ce ne roade din stropul de divin.

Flori parfumate vântul aruncă peste ei,
Pline de alb şi soare din pomul încărcat,
În braţe-l ia-al său înger şi-l mângâie pe creştet...
Călugărul se simte cu sine împăcat!