Cum ştii, stăteam şi te pândeam.
Abia venisem când - unul -
trecând pe-acolo pe unde trebuia să treci
mă întrebă: ce faci tocmai aici?
Eu fac ce fac. Aştept, de câteva ore,
un tren al meu, cu întârziere neanunţată.
Cum ştii, stăteam şi te pândeam
să treci,
gara sufletului meu se făcuse pustie,
mă răzbise somnul şi
m-am aşezat atunci aşa, ca nebunul,
de-a curmezişul liniei destinului adormind
cu aşteptarea trasă pe ochi...
Şi n-ai trecut...
Mai stau o înnoptare, mi-am zis,
mai stau o înnoptare...
şi-am stat o săptămână încheiată şi încă...
Ce mai! Penelopam, penelopam...
Cum ştii, stau şi te pândesc, dar, apropo,
tu mai ai de gând să întârzii mult?
Căci eu
te mai aştept viaţa asta
și atât.
și atât.
2 comentarii:
Super poezie...Desteapta intrebare de final...
Da, draga mea... E o poezie publicata demuuuuuult...intr-o revista pe care o cumparam noi foarte des in anii... tineretii...Ecran magazin...Am dat iama printr-un jurnal si am gasit-o, copiam poeziile care imi placeau, stii tu...
Trimiteți un comentariu